cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

...........

...........
foto/icoană Corina Negreanu-Sf. Luca al vremurilor noastre

vineri, 10 februarie 2012

Poetul Daniel Turcea și Securitatea

Daniel Turcea în arhiva CNSAS
de Ecaterina Pavel
material apărut în Revista România Culturală Nr. 5 (3 feb. 2012)



În mod obișnuit, ne așteptăm ca fiecare nou dosar „desecretizat”, scos la lumină din arhivele Securității să constituie o surpriză, să confirme ori să infirme caracterul sau autoritatea morală a celui cercetat. Așteptăm să găsim detalii demne de înregistrat de istoria literaturii, să (re)constituim portrete și, cel mai adesea, grație vigilenței ochiului atotvăzător, reușim. În unele cazuri, însă, un personaj continuă să își păstreze misterul; acesta este și cazul lui Daniel Turcea, o prezență discretă, retrasă, care lasă impresia de imaterialitate, de intangibilitate, greu de circumscris unei ipostaze concrete. Astfel că, pentru a vorbi despre Daniel Turcea, poate că mai potrivit ar fi titlul „Dosarul de urmărire informativă al lui Daniel Turcea”, pentru că acest document subțire, de numai 30 de file, dă mărturie mai degrabă despre o epocă literară cvasi-dezagregată, dezarticulată sub teama, suspiciunea și resemnarea pe care metodele Securității le-au provocat în mod eficient și programatic printre scriitorii nealiniați. Informațiile pe care le putem culege despre persoana extrem de volatilă a lui Daniel Turcea sunt sărace, dar chiar și acest lucru are înțelesuri asupra cărora mă voi opri mai târziu.
Dosarul de urmărire informativă I 260674 este deschis oficial la data de 12 martie 1974, când Mr. Bojin consemnează pe marginea unei note informative din 14 ianuarie, același an: „Turcea Daniel, semnalat cu manifestări ostile și relații suspecte, să fie cuprins în S.I.G” (fila 1). Care erau acele manifestări? În nota amintită, sursa „George” relatează despre o întâlnire care are loc la Casa Scriitorilor, în care Turcea apare reticent față de tendințele vădit comuniste ale unui anume „S.Diter”, scriitor emigrat în Italia și întors în țară în vederea realizării unui interviu cu scriitorii de aici.
Paradoxal, la 12 martie 1974 Turcea este cuprins în S.I.G. (Supraveghere Informativă Generală) – o formă primară de urmărire informativă, desfășurată pe o perioadă de maximum 30 de zile și care, în funcție de valorificarea informațiilor obținute, se solda sau nu cu dosar de urmărire informativă (D.U.I.) sau penală. În cazul în care se deschidea un asemenea dosar, urma prezentarea situației operative în caz, era stabilit un plan de obiective și de măsuri coerente, de mijloace și metode etc. Sunt chestiuni obligatorii, care nu apar în acest dosar, deși urmărirea lui Daniel Turcea va continua până la 12 aprilie 1979, timp în care informatorii și ofițerii de Securitate prezintă note și concluzii contradictorii. Să se fi prelungit, în mod nefiresc, termenul de 30 de zile cu fix 5 ani? Sau lipsesc fragmente din dosar? Această ultimă întrebare va apărea și în legătură cu alte aspecte. Despre poet dau note în cei cinci ani de supraveghere sursele „George”, „Vasilica”, „Bratu”, „Fălticeanu”, „Cornel”, „Martin”, „Avram”, „Alexandru” și o sursă cu semnătură indescifrabilă („Zoro”?). Instrumentează dosarul următorii ofițeri de securitate: Mr. Bojin, Lt. Vancu și, cel mai adesea, Cpt. devenit între timp Mr. Oprișor Onițiu.
Turcea, un individ suspect (dar onest), ostil (dar nedușmănos)
Probabil că începerea urmăririi lui Daniel Turcea ar trebui privită în contextul intensificării măsurilor luate de Securitate în acel an: la 17 ianuarie 1974 este deschis dosarul 001603 cuprinzând problema artă-cultură, care viza „activitatea dușmănoasă desfășurată de unele persoane în domeniile artă-cultură“[1]. Această „activitate dușmănoasă” nu reprezintă altceva decât simple comentarii lipsite de elan mobilizator comunist, ascultarea unor posturi de radio străine, contacte cu cetățeni străini, publicarea unor opere în afara granițelor sau orice manifestare care putea fi interpretată ca „protest”. Privită prin prisma acestor criterii, viața boemă a lui Daniel Turcea părea suspectă. Sau nu. Dovadă – concluziile antagonice care îl privesc. De pildă, într-o însemnare pe marginea unei note date de sursa „Vasilica” la 21 martie 1974, Mr. Oprișor Onițiu scrie: „Turcea este urmărit în SIG la biroul nostru pentru relațiile suspecte pe care le are cu D. Stancu și D. Țepeneag, ambii lucrați prin DUI.” (f. 21). În urma adresei nr.122/OH/0059749 din 6 martie 1974, se constată că nu este angajat nicăieri, după absolvire, în 1972, fiind repartizat să lucreze în provincie, însă Turcea nu se prezintă la post. Dintr-o dată, „în imobil este cunoscut ca un element închis, distant și arogant în relațiile cu ceilalți locatari. Nu și-a creiat (!) nici un fel de relații de prietenie, că anturajul său este în afara imobilului. În luna mai 1972 a apărut ca legătură a lui Țepeneag Dumitru… scriitor ce era filat de unitatea noastră la cererea Dir. A I-a. O singură dată a fost sesizat în anturajul unor cetățeni străini. La domiciliul nu primește vizite pentru că este tolerat.” Și totuși, „pentru faptul că nu discută cu nici un locatar, nu a fost semnalat să facă comentarii, sau aprecieri de natură politică din care să rezulte manifestările sale” (ff.6-7). Cu toate acestea, într-o notă din 23 dec. 1978, un ofițer (semnătura indescifrabilă) notează: „Din verificările efectuate la adresa indicată nu a rezultat să aibă rude sau relații peste hotare și nici nu a fost văzut să primească vizite din partea unor cetățeni străini.” (f.4). De asemenea, la 1 nov 1977, după ce îi sunt cercetate și relațiile cu vecinii, „din verificările efectuate asupra celui în cauză… nu au rezultat aspecte negative privind comportarea și relațiile sale.” (f.5, semnătură indescifrabilă).
Mai grave apăreau legăturile lui Turcea cu exteriorul. La 22 octombrie 1974, sursa „Vasilica” relatează că, întâlnindu-se în luna iunie cu Daniel Turcea, „acesta i-a spus că a făcut cerere pentru a pleca în Franța unde o relație a sa i-a aranjat apariția unei cărți.” (f.18). Mr. Oprișor Onițiu conchide că nu poate fi vorba de altcineva decât de Țepeneag, persona non grata, vădit ostilă regimului, periculoasă prin declarațiile făcute la Radio Europa Liberă. Cu o lună înainte, la 24 mai 1974, se consemnează într-o o notă externă olografă: „O sursă a unității noastre ne-a informat că Librăria Flammarion, Franța, Paris, i-a relatat lui Daniel Turcea: «Aș fi foarte fericit să vă pot întîlni imediat ce veniți în Franța. Am putea vorbi despre poezia dv. Sperăm să considerați aceasta ca o invitație. Aș fi fericit să vă cunosc.»” (f. 24). Mai mult, la 25 ianuarie 1975, sursa „Fălticeanu” „ne face cunoscut că în Canada a apărut într-o publicație condusă de un anume Toma Pavel (stabilit la Qubeque) un grupaj de poezi (sic!) de autori din țară. Printre ei, toți onirici sunt Daniel Turcea, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Vera Lungu.” (fila 17). Toate aceste aspecte păreau adevărate delicte în oglinda măsurilor prevăzute de Securitate: „identificarea elementelor preocupate a realiza, în vederea publicării în țară ori străinătate, a unor lucrări literare […] cu conținut ostil ori interpretativ”[2].
Atmosfera literară și „contribuția” Securității
Cum totul era supus interpretării, orice gest era cântărit și comentat (adesea cu malițiozitate, de informatorii tendențioși – zeloși colegi de breaslă ai „pârâților”), nici Turcea nu se poate sustrage judecăților de valoare. În nota dată la 29 iunie 1974, sursa Bratu dă seama despre ședința cu tinerii de la USR, din 25 iunie: „Printre problemele ridicate în special de Daniel Turcea (de prof arhitect fără serviciu) se pot menționa: întîmpinarea unor greutăți în apariția lucrărilor la edituri; spațiile rezervate beletristicii sînt f mici și astfel tinerii apar la mari intervale; acordarea de servicii corespunzătoare conform pregătirii ce o au; creerea (sic!) unei tabere de creație literară la Costinești și Năvodari, pe cheltuiala Uniunii Scriitorilor. ... A mai spus că «noi sîntem generația tînără care nu ne bucurăm de toate drepturile, sîntem profesioniști fără profesie» (aluzie la faptul este arhitect și nu are serv). Spunea că acum are o promisiune de angajare la Animafilm dar nu este cert acest lucru. A vorbit foarte infatuat, a negat posibilitățile artistice ale generațiilor viitoare, precizînd că «nu mai pot veni alții după noi care să aibă talentul și pregătirea noastră.»” (fila 20) Cu altă ocazie, într-o notă din 3 noiembrie 1977, sursa Martin relatează o convorbire avută cu Turcea și îl citează, conferindu-i o aură de complicitate periculoasă: „«puzderie de oameni au dispărut din viața literară, dar să vezi tu cînd or să reapară ce va fi.» Întrebat «ce va fi?» a răspuns misterios promițînd că mă va căuta cît mai repede ca să-mi explice.” (f.18)
Măsurile formulate de Securitate vizau intențiile și acțiunile interpretabile ale „elementelor neafirmate pe plan literar-artistic, nemulțumite, aventuriere”, urmărindu-se contracararea tuturor comentariilor necorespunzătoare politico-ideologic, „tendențioase ori de natură interpretativă”[3]. Din acest punct de vedere, pentru rarele sale reacții sale sincere și ferme, Daniel Turcea putea trece drept un element periculos pentru siguranța statului comunist. În prima notă din dosar, datând din 14 ianuarie 1974, Lt. Vancu află de la sursa „George” că acesta, la data de 29 decembrie 1973, intrând „din întâmplare într-unul din birourile României Literare,” l-a întâlnit pe S. Diter/Dieter, care „conversa cu câțiva scriitori pentru a le lua un interviu”. Printre ei – Goma, Turcea și Mazilescu. Dieter lasă impresia că este un „extremist de stânga” prin abordările și întrebările sale, lucru pe care Turcea i-l reproșează. Ceea ce îi revoltă pe unii dintre cei de față (Mazilescu, Turcea, Goma), este afirmația lui Dieter că, în România, „scriitorii sunt o pătură privilegiată, care nu muncește”. Scriitorii devin reticenți, dau răspunsuri „cuminți”, alții nu mai răspund deloc. „Turcea devenise chiar agresiv”. În cele din urmă, Dieter renunță la interviu, așa cum îl pregătise, în favoarea „clarificării curentului oniric din România”. (ff. 2-3)
Notele malițioase ale informatorilor din cercul scriitorilor dovedesc că nu doar teama a fost resortul care a stat la baza acestei colaborări; unii sunt atât de plini de râvnă în rapoartele date, încât interpretarea negativă a unor fapte sau acte de cultură nu este altceva decât o deformare a unei realități neutre, în dezavantajul celor neagreați de sistem. Astfel, „Bratu” povestește în ziua de 28 iunie 1974 despre o ședință a tineretului, condusă de secretarul USR, Al. Papilian, din ziua de 25 iunie: „Al. Papilian se agită în continuare în jurul problemei tinerilor scriitori care chipurile au mari greutăți în publicare având o atitudine furibundă împotriva lui Virgil Teodorescu. În acțiunea sa a fost sprijinit de alți tineri cum este Daniel Turcea, Cezar Ivănescu etc etc. Al Papilian – ca secretar al UTC – pe Uniunea Scriitorilor acționează în numele unor tineri veșnic nemulțumiți și protestatari, care nu au nici o ocupație și vor să trăiască numai din scris, în pofida faptului că mulți au peste 30-35 de ani, considerându-se că fac parte încă din UTC.” (ff. 20-21)
Atmosfera literară a acelor ani, așa cum transpare din notele informative, este apăsătoare: așa-zisa desființare îi bulversează pe scriitorii, unii iau atitudine, dar măsurile tot mai restrictive provoacă siajul, fractura între cei care își asumă tăcerea și cei care încearcă să se facă auziți, cerând libertatea de exprimare și de creație. La 20 aprilie 1974, în nota dată de sursa „George”, sunt rezumate discuțiile purtate în timpul ședinței USR cu privire la poziția scriitorului tânăr în literatura noastră. Luând cuvântul, Daniel Turcea subliniază tocmai această degringoladă aiuritoare, incoerentă, spunând că „dacă în școală a învățat anumite principii, la facultate a trebuit să și le schimbe, iar acum sunt alte principii care le anulează pe cele vechi, își pune întrebarea «pe ce lume trăim? Unde este stabilitatea principiilor noastre și noi tinerii pe ce principii să ne fixăm?»” (fila 19)
Reţeaua informativă se extinde, Securitatea trecând de la etapa violent-represivă la cea obsesiv-preventivă, în care reacțiile celor urmăriți frizează uneori, în mod firesc, paranoia. Atmosfera e una de încordare, de pândă; spectacolul suspiciunilor este grotesc. Așa îl regăsim într-o consemnare din 15 februarie 1974, a sursei „Vasilica”: „I. Nicolescu nu asista la toate discuțiile iar cînd pleca de la masă se vedea o invidie a celorlalți față de el pe motiv că a reușit să scoată un volum, are altul în pregătire și a primit pensie de la Uniune, deci «s-a dat cu ăștia», la fel ca Goma, pentru că numai așa se explică cum unul ca el, după tot ce a făcut, nu pățește nimic.” (fila 22)


Continuarea la: http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/RL_p.12-13_merged.pdf


[1] A.C.N.S.A.S., fond documentar, dosar nr. 118, vol. 1, f. 1bis
[2] A.C.N.S.A.S., fond documentar, dosar nr. 118, vol. 1, f. 8

Un comentariu:

  1. Citind materialul alcătuit de doamna Ecaterina Pavel pe marginea dosarului din arhiva CNSAS a lui Daniel Turcea, mă copleșește mai degrabă portretul Securității și al metodelor ei diabolice de infiltrare, control, opresiune în viața oamenilor de cultură și al oamenilor în general, decât portretul lui Daniel Turcea schițat pe seama declarațiilor date diverși semnatari sub pseudonime la Securitate. Neutralitatea față de regimul politic era socotită și ea o probă de pericol, o grozăvie.România semăna cu o cutie neagră, închisă tot mai ermetic de restul lumii, în care se înăbușeau orice forme vocale, mai agresive sau mai învăluite de reacție. Omul trebuia să tacă de teamă, de frică,de neîncredere în semen, asta dincolo de lehamite.Credința a fost o formă lăuntrică de eliberare a sufletelor oricum mutilate de milloacele diverse ale propagandei comuniste.
    Din toată suferința, neîmplinirea, mizeria pe care a îndurat-o din partea sistemului, căruia, se întrevede clar că D.T. i-a opus o rezistență îndârjită, oricum, o altfel de rezistență prin autoizolare, ascundere(aproape s-a jucat) și prin cufundare în mistica creștină a Răsăritului, poetul a izbutit convertirea suferinței sale în ceva mult mai înalt, a rămas poezia lui distilata de toate astea, ca o rază desprinsă din lumina taborică.
    Poate nu era un om practic, care să știe cum să-și rânduiască viață,un chivernisitor în acel context dur, nici nu l-a preocupat aspectul ăsta obsesiv, dovada că voia să-și croiască viața după alte principii decât cele impuse și băgate pe gât de comitetele și comisiile de partid cu repartițiile ,,tovarășilor” în câmpul muncii socialiste. Era și voia să fie și să rămână un om liber.Dacă trupește a fost învins de tăvălugul comunist și pare să fi avut o viață ratată, în plan spiritual, peste timp, el este învingătorul, iată, paradoxul, dovadă poezia lui. Securitatea n-a putut controla sufletul lui.

    RăspundețiȘtergere