Despre icoana bizantină- un documentar sârbesc

,,Omul aflat în impas din pricina umanismului secularizat reprezintă problema centrală a epocii noastre.

Descompunerea civilizației și seria de revoluții științifico-tehnice pun lumea actuală în fața unei întrebări: cum să păstrăm umanitatea omului? Sau: cum să conservăm specia umană ca atare? Progresul științific și tehnic are ca scop bunăstarea omului-mai ales prin eliberarea lui creatoare-și cunoaște astăzi succese altădată imposibile. Numai că, într-o lume în care tehnica și știința au cunoscut o dezvoltare vertiginoasă, în care ideologiile contemporane sunt și ele orientate către binele și progresul omului, observăm, în mod paradoxal, o irezistibilă tendință către o anume sălbăticie, deopotrivă exterioară și interioară: în loc ca viața animală din om să fie spiritualizată, are loc o bestializare a spiritului.

Omul devine un instrument de producție, valoarea lui esențială ajungînd să constea nu în persoana ci în funcția lui. Viața omului este dominată de fals, de surogat dar și de o fărîmițare care duce la descompunere a tuturor domeniilor. Acest fapt determină pierderea echilibrului spiritual și fizic, căutarea ,,paradisurilor artificiale” pînă și în droguri. ,,Omenirea pe care o observăm și pe care o reprezentăm ni se pare a fi o omenire casată; casată, în primul rînd, în fiecare dintre noi. (...)Iată-ne ,,cu fundu-n sus”și lipsiți de un centru pacificator. Separați noi înșine. Ori, în lumea zilelor noastre tocmai acest om spart și divizat în el însuși trece drept ,,măsură a tuturor lucrurilor”. Această postură înaltă coincide însă paradoxal-după cum notează A. Schmemann-cu o deformare a vocației omului și a planului lui Dumnezeu față de el. Epoca este antropocentrică, dar omul-centrul ei-apare ca fiind neînsemnat și micșorat. Omul autonom din cultura umanismului nostru contemporan a refuzat asemănarea cu prototipul său, neacceptînd chipul slavei pe care trupul smerit al lui Hristos îl revelează. Civilizația noastră a debutat prin refuzul acestui chip al slavei negrăite; ea a început cu ceea ce am putea numi, prin analogie teologică, o ,,a doua cădere”. Mutilându-și natura, omul a denaturat ierarhia ființei, denaturând astfel rolul său în raport cu lumea încojurătoare: în loc să se supună voinței divine, el s-a subordonat naturii materiale pe care era chemat să o domine. Refuzându-L pe Dumnezeu-Creatorul și declarîndu-se el însuși creator, omul își creează alți zei, mai avizi de victime omenești decît erau zeii păgâni.”(Leonid Uspensky, ,,Teologia icoanei”, trad. Teodor Baconski, Ed. Anastasia, 1994, p. 194)

Am dat de acest film ,,The Icon”- un prim episod dintr-o serie de 7- pe blogul unui prieten și la rîndu-mi îl recomand, mai ales că mâine 4 decembrie este zi de sinaxar și de pomenire a marelui teolog și apărător al icoanelor- Sfântul Ioan Damaschinul.

Este un film relevant pentru că oglindește starea lumii actuale progresiste(?!...)- în al cărui malaxor ne aflăm toții, dintre care, unii, printre care din cînd în cînd și eu, se mai încumetă să picteze chipuri de sfinți. Iconografia devine o misiune tot mai imposibilă pentru miza ei reală și o grea povară la Judecata de Apoi deoarece iconarul contemporan- sufletul, mintea și ochiul lui- se confruntă mai mult ca niciodată cu un ritm tot mai represiv al abundenței de informații, de mijloace tehnice, imagini fie profane sau profanatoare, fie cu caracter religios însă falsuri artificializate și descărcate de conținutul abisal sau de mistagogie(din păcate, meșteșugul și tehnica ,,desăvîrșite”, atît de vizate și căutate, de cele mai multe ori simulează trăirea duhovnicească autentică în duhul Sfinților Părinți ai Bisericii și ai vechilor iconari cu mîini de îngeri). Iar stilul de viață deformat, sub presiunea ,,valorilor” societății contemporane, își lasă puternic amprenta în sufletul iconarului.

Și totuși, de ce ne salvează icoana? De ce să ne întoarcem ochii, mai ales cei lăuntrici, spre ea?

Pentru că a fost, este și rămâne o fereastră deschisă către Cer, ca un semn/răspuns al nevăzutului la geamătul disperat al omului (post)modern la nevoia acestuia de a găsi echilibrul și forma absolutei armonii interioare. Icoana bizantină, imagine sacră și liturgică, mereu actuală și valabilă, se revelează mai mult ca oricînd, acum. Icoana este imaginea chipului omului care a biruit moartea. Icoana este prezență a celor ce nu le vedem dar deja le pre-simțim.Nu e cazul însă să definesc aici ce este icoana, regăsiți acest lucru în film. El debutează cu acest contrast(și nici că se putea mai bine) dintre lumea decreștinată cu o cultură dezagregată, distructivă și Ortodoxia care îi opune/propune acestei lumi icoana-misiunea Adevărului/Cuvîntului revelat în imagine, cum ar zice Leonid Uspensky.

Vizionare plăcută și cu mult folos!

Fiind post, îndemn să ne aplecăm mai mult atenția spre icoanele autentice, să le privim îndelung și să medităm adînc la ce vedem prin ele, pe acest site, sau în albume, sau oriunde le-am putea afla.