miercuri, 30 noiembrie 2011

Rezistenţa anticomunistă în munţi: „Povestea familiei Arnăuţoiu“

O lecție de istorie recentă și de bărbăție feminină



Elena Ion Arnăuțoiu

La târgul de carte de zilele trecute din Bucureşti a avut loc lansarea unui volum-document: Povestea familiei Arnăuţoiu. Cartea cuprinde mărturiile Elenei Ion Arnăuţoiu, sora lui Toma şi Petre Arnăuţoiu din grupul de rezistenţă împotriva comunismului format la Nucşoara, judeţul Muscel, în primăvara anului 1949. E unul dintre cele mai longevive grupuri de partizani anticomunişti din Europa Răsăriteană şi fost condus de Toma Arnăuţoiu, fost ofiţer în garda Regelui Mihai.

Ultimii patru membri ai grupului au fost arestaţi în 1958: între ei, Ioana - un copil de 2 ani, născut în munţi - fiica lui Toma Arnăuţoiu şi a Mariei Plop. Pentru familiile celor din rezistenţă şi pentru cei care i-au sprijinit au urmat ani de teroare în închisorile comuniste.

N-aveai voie să săruţi mâna propriei mame

Elena Ion Arnăuţoiu şi-a văzut ultima dată părinţii şi fraţii în timpul anchetelor de la Securitate. Povestea a început abrupt, cu o amintire din timpul anchetelor. „Şi mă întreabă gardianul: Cine era persoana aceea pe care ai îmbrăţişat-o în celulă şi i-ai sărutat mâna? Era mama mea. Nu ştiai că nu-i voie? Zic: Să trăiţi, vă rog să mă iertaţi (că aşa eram obligaţi să spunem totdeauna), nu am ştiut că nu am voie să sărut mâna mamei mele, care m-a născut şi m-a crescut. Atunci a tunat: N-aveai voie. Pentru asta, te bag la carceră şi acolo ai să putrezeşti“.

Scena s-a petrecut în 1958, la Securitatea Piteşti, după arestarea ultimilor membri ai grupului de rezistenţă de la Nucşoara. Alături de fraţii Arnăuţoiu, au fost închişi părinţii lor, dar şi sora mai mare, Elena. Mama ei fusese adusă întâmplător în aceeaşi celulă. După îmbrăţişarea din arest, cele două au fost despărţite. Astăzi, la aproape 93 de ani, Elena Ion Arnăuţoiu, îşi aminteşte pedeapsa de atunci: un gardian diabolic s-a gândit că suferinţa celor două va fi mai mare dacă la carceră va fi trimisă bătrâna femeie, nu fiica ei. Avea să fie ultima dată când Elena Ion Arnăuţoiu îşi vedea mama.

„Întâmplător, la noi în celulă era o doamnă doctor care făcuse scandal că nu ne hrănesc ca lumea şi că suntem chinuite acolo. Au băgat-o, bineînţeles, la carceră, unde s-a întâlnit cu mama. Prin ea mi-a transmis mama ultimul mesaj: spune-i fiicei mele că nu sunt supărată că sunt la carceră, ci sunt foarte bucuroasă că am văzut-o. Şi într-adevăr, de atunci, eu am fost trimisă la închisoarea cruntă de la Miercurea Ciuc. Acolo a fost adusă şi mama, dar după patru ani. Acolo a murit, când mai avea doar o săptămână până la eliberare. După zece ani de detenţie, a murit la închisoarea Miercurea Ciuc strigând: copiii mei, copiii mei…“

Puşcăria – ultima întâlnire cu tata

Cât despre copii, cei doi din munţi, Toma şi Petre Arnăuţoiu, fuseseră executaţi în 1959, un frate al lor murise pe front, un altul grav rănit, iar singura fiică, autoarea de azi, avea să facă şase ani de închisoare pentru vina de a nu-şi fi denunţat fraţii.

Ultima întâlnire cu tatăl a fost tot în puşcărie. „Pe tatăl meu, la fel, nu-l mai văzusem de foarte multă vreme înainte de arest. L-am auzit la închisoare, când îl aduceau noaptea de la anchete, bătut, la 78 de ani, bătrân şi bolnav. Îl auzeam strigând: Nu mă mai bateţi că nu mai pot, mai bine împuşcaţi-mă. Atunci a fost ultima dată când l-am auzit pe tata.“, mărturiseşte Elena Ion Arnăuţoiu.

Vocea puternică a femeii începe să tremure. Ochii i se umezesc, dar nu pânge. Un cameraman îşi şterge nasul. În liniştea din jurul standului de la Romexpo, boxele răsună. „Le mulţumesc pentru educaţia pe care mi-au dat-o. M-au învăţat ca orice necazuri voi avea în viaţă, să trec peste ele cu cinste şi demnitate. Până mă voi duce la ei, le mulţumesc pentru tot ce au făcut pentru mine. Sunt mândră de familia mea.“

File de istorie

Grupul de la Nucşoara e doar unul din cele câteva zeci de grupuri de rezistenţă împotriva comunismului din Munţii României şi cel mai longeviv. Era format din oamei care s-au opus încă de la început comunismului, mai apoi s-au ascuns în munţi şi sperau să intervină pentru schimbarea regimului, odată cu declanşarea unui eventual război între anglo-americani şi Uniunea Sovietică. Deşi rezistenţa a durat până spre anii ‘60, e puţin cunoscută şi slab prezentată în manualele de istorie.

Ioan Crăciun, directorul editurii Ars Docendi, spune povestea acestui volum. „Cartea reuneşte de fapt transcrieri ale unor relatări ale doamnei Arnăuţoiu, de după 1990. La acest text, am adăugat o selecţie a celor mai relevante mărturisiri ale sale, extrase din convorbirile avute cu mine, între 2009 si 2011. A fost o perioadă în care duminică de duminică o vizitam, în Câmpulung, unde locuieşte. De altfel, dumneaei primeşte cu plăcere pe orice“ – adaugă Ioan Crăciun, emoţionat în prezenţa femeii care i s-a destăinuit de-a lungul ultimilor trei ani.

Prefaţa cărţii e scrisă de Ioana Voicu Arnăuţoiu, fiica lui Toma Arnăuţoiu şi a Mariei Plop – membri ai grupului de rezistenţă. Născută în munţi, arestată odată cu părinţii ei şi apoi dusă la un orfelinat, Ioana Voicu Arnăuţoiu şi-a descoperit familia abia la maturitate şi a petrecut ultimii 20 de ani cercetând dosarele Securităţii. Ioana Arnăuţoiu nu vorbeşte niciodată despre ea sau despre părinţii ei, ci despre „grupul de rezistenţă“ şi „copilul născut în munţi“. Poza acestui copil de doi ani, în arestul Securităţii Piteşti, a făcut la un moment dat înconjurul Europei şi a fost sursă de inspiraţie pentru filme despre ororile comunismului. Spune că, dincolo de valoarea de document istoric, volumul prezintă imaginea unei Românii pe o care o întâlnim tot mai rar:

„Dacă citiţi cartea, şi merită să o faceţi mai ales cei tineri, o să vedeţi cum, la începutul secolului trecut, într-un sat ca Nucşoara se construiau şcoli. O să vedeţi ce tip uman aveau preoţii şi învăţătorii care erau strâns legaţi de viaţa oamenilor. O să vedeţi cum oamenii comunei au devenit din clăcaşi oameni liberi, sfătuiţi şi giraţi de învătătorul Ion Arnăuţoiu să facă împrumut la bănci“.

Stocul de cărţi de la stand se terminase deja, iar o coadă s-a format în jurul doamnei Elena Ion Arnăuţoiu. Deşi îşi uitase ochelarii, a semnat autografe şi a făcut glume cu tinerii care se ascundeau după buchete de flori şi nu prea ştiau ce să-i spună.

“Să nu vă pierdeţi niciodată speranţa”

La final, în faţa unei audienţe înmărmurite, în vânzoleala de la târgul Gaudeamus, femeia de 93 de ani s-a ridicat în picioare refuzând ajutor şi a făcut un apel. „Sunt necăjită că nu le cunosc mormântul, dar sper că mai devreme sau mai târziu – când va vrea Dumnezeu – o să ne întâlnim acolo sus cu toţii şi vom reîntregi familia. Doresc ca în special tinerii să cunoască pe cât e posibil jertfa înaintaşilor lor, să le urmeze exemplul cu cinste şi cu demnitate. Asta ar trebui scris şi în manualele de istorie. Au murit pentru o idee şi nu au regretat. Au preferat să moară decât să accepte comunismul.“ A dat să plece, dar s-a întors:Să nu vă pierdeţi niciodată speranţa. Cu aceste cuvinte, scriitoarea de 93 de ani s-a îndepărtat, la braţul nepoatei născute în munţi, Ioana Voicu Arnăuţoiu – autoarea unui volum de documente despre procesul, ancheta şi detenţia grupului Arnăuţoiu, de la Nucşoara.

Ioana Haşu vă istoriseşte "Povestea familiei Arnăuţoiu"



Sursa materialului și locul unde se poate audia(merită ascultată vocea) aici. Sublinierile boldate îmi aparțin. Mulțumesc Alinei Tomoiagă pentru această semnalare de portret ce aparține unei brave femei aflate încă în viață. Toată cinstea!



Un link despre sfințenia Marelui Voievod Mihai Viteazu aici.

marți, 29 noiembrie 2011

A treia seară duhovnicească din Postul Nașterii Domnului

Invitat ASCOR Cluj-binecunoscutul Părinte prof. Constantin Necula de la Sibiu.


update: Aici puteți asculta.

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Pentru Alexandru I.,
Despre diferența dintre gîndirea teologică speculativă, filosofică, dornică de a arăta o fațetă cît mai subiectivă/originală a Divinității, rod mai degrabă strict al rațiunii și sezitivității umane și revelația ca rod al nevoinței și viețuirii prin exercițiul consecvent al lepădării de sine, curățirii minții de patimi la Sfinții Părinți ai Bisericii. Roadele rațiunii umane: pericolul inevitabil de cădere în înșelare, erezie/ rațiunea iluminată de har-convergență, doxologie.
Citez din Părintele Placide Deseille( cartea scoasă anul acesta-2011 de Editura Doxologia de la Iași, intitulată ,,Mărturia unui călugăr ortodox”, ):



Părintele Placide Deseille





,,Nu puteam să nu admir coerența și armonia sintezei teologiei thomiste, însă evoca pentru mine arhitectura gotică din acea vreme, genială, dar în care rațiunea era prea riguros impregnată de materialele de construcție. Mi se părea că prin însăși natura sa, metoda scolastică tindea să reducă tainele lui Dumnezeu la ceea ce rațiunea umană poate să înțeleagă, încingîndu-le în definiții sau așezîndu-le în silogisme. În schimb, Părinții Bisericii aveau o conștiință atît de vie a transcendenței lui Dumnezeu, încît nu ar fi îndrăznit niciodată să aplice conceptele noastre filosofice umane, precum cele de esență și relație, potrivit unei semnificații personale riguros formulate la nivelul unei transpuneri analogice, în așa fel încît să construiască o teologie de tip scolastic. În opinia lor, chiar și atunci cînd exprimă ceva cu totul adevărat, conceptele noastre aplicate lui Dumnezeu păstrează mereu suplețea și distanțarea metaforei. De aceea scrierile lor sunt străbătute de un simț al sacrului și al tainei, sugerând o întrepătrundere a divinului cu umanul, al cărei corespondent plastic îl găsim în arta romană sau bizantină. Această preferință pentru Părinții Bisericii, mi-a creat de altfel, o serie de probleme.(...)
Părintele Urs von Balthasar, deși bun cunoscător în materie de patristică, considera că ,,scrierile Sfinților Părinți reprezintă jurnalul intim al Bisericii la șaptesprezece ani!
Îmi era cu neputință să ader la acest mod de a privi lucrurile. Sigur, îl admiram pe Thoma de Aquino și mi se părea că interpretîndu-l, nu din prisma comentatorilor târzii, ci al izvoarelor sale patristice, thomismul putea fi apropiat de învățătura Sfinților Părinți. Eram însă pe deplin convins că aceștia erau martorii privilegiați ai unei Tradiții a Bisericii, în deplinătatea ei. În scrierile lor, toate aspectele doctrinare și de viață creștină erau mereu explicate pornind de la tainele fundamentale ale Sfintei Treimi și ale îndumnezeirii omului prin întruparea mântuitoare a lui Hristos. În scrierile lor cunoașterea izvora mereu din plinătatea vieții și a experienței spirituale; sau, cum spune Homiakov sau Kirievsky, pe care îl citez din memorie: ,,Ei nu ne învață pornind de la deducții sau de la conjecturi, ci ne vorbesc despre ceea ce au trăit.”
Bineînțeles, iar în scrierile lor mă interesau în mod deosebit convergențele, mărturiile despre tradiția Bisericii, primită și asumată în mod personal de fiecare dintre ei și nu elementele cele mai individuale sau cele mai originale ale gîndirii fiecăruia. Criteriul Sfântului Vincent de Lerins mi se părea potrivit întru totul: ,,Trebuie să avem mare grijă să considerăm drept adevăr ceea ce este crezut pretutindeni, mereu de către toți”. Deplinătatea adevărului este manifestată de Duhul Sfînt în întreaga Biserică, cu aceeași dragoste, de-a lungul timpului, pretutindeni. Și liturghia îmi plăcea în mod deosebit, deoarece nu reprezenta opera unui individ sau a unui singur grup și nici nu purta amprenta unui loc sau a unei epoci precise: născută în vremea Sfinților Părinți, se dezvoltase și se filtrase prin practica a generații întregi de credincioși și de rugători, iar ceea ce fusese transmis era liturghia autentică a Bisericii. ”

marți, 22 noiembrie 2011

O scurtă punctare și impresii despre vizita Părintelui Gabriel Bunge la Cluj Napoca


Grație Părintelui Mihai Meseșan-un prieten adevărat al comunității Bisericii Misionare a Studenților din Cluj Napoca- am avut privilegiul, datorită îndelungilor sale intermedieri, să-l avem oaspete la începutul lunii noiembrie(1-5 noi. a.c.) pe binecunoscutul Părinte ieroschimonah și teolog elvețian Gabriel Bunge. Au fost zile în care am trăit momente prețioase, de o bucurie intensă, o emoție rară pe care numai autoritatea necontestată a unui părinte duhovnicesc precum și a unui rafinat teolog, o poate da atunci când se întâmplă să ai șansa(din ce în ce mai rară în zilele noastre) întâlnirii directe cu el. Biserica Studențească din Cluj Napoca îi datorează mult acestui Părinte, care, în urmă cu câțiva ani, într-unul din momentele critice ale construirii locașului de cult, necunoscîndu-ne personal ci numai prin intermediul Pr. Mihai Meseșan, a donat o suma de bani pentru construcția bisericii. Îl considerăm unul dintre ctitorii importanți ai acestei biserici dedicate tinerilor.

Iată, deci, am avut ocazia binecuvântată de a ne vedea ,,față către față”, și, mai mult decât atât, să ne împărtășim puțin din/cu bogata sa experiență duhovnicească de viață și cunoaștere teologică aprofundată.

S-a programat o seară duhovnicească cu tema generică ,,Cele șapte păcate capitale și remediul lor în contextul actual” care a avut loc miercuri 2 noiembrie a.c. în Aula Facultății de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor(F.S.E.G.A.) din Cluj Napoca. Sală a fost arhiplină, cu un public divers, avid să întâlnească o mare personalitate creștin-ortodoxă și mai ales să cunoască un părinte duhovnic de o noblețe spirituală aparte, impregnată de rafinamentul culturii patristice autentice. Au fost prezenți în sală Părintele prof. univ. decan al Facultății de Teologie Ortodoxă Ioan Chirilă, preoți ortodocși, unele personalități distinse ale orașului, membri altor confesiuni și biserici creștine, studenți, etc. care au beneficiat din plin de un spațiu deschis al dialogului, au pus întrebări directe la care Pr. Bunge a avut bunăvoința și aplecarea să răspundă timp de două ore și jumătate.

Programul Părintelui G. Bunge în integralitatea lui a fost unul de ,,foc” în cele cinci zile cît a durat popasul său la Cluj Napoca. În primul rînd au avut loc întîlniri în care a fost întîmpinat cu bucurie, deschidere și aleasă considerație de către Înalt Prea Sfințitul Arhiepiscop al Clujului, Mitropolit al Albei Crișanei și Maramureșului Andrei Andreicut, cu Prea Sfințitul Vasile Someșanul, precum și cu conducerea Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj Napoca. Apoi, a vizitat mănăstirile de monahi de la Nicula(jud. Cluj) și Lupsa(jud. Alba), unde au avut loc întâlniri cu obștile acestor mănăstiri cărora Părintele le-a ținut un cuvânt de folos duhovnicesc. O altă vizită a fost la Biserica Parohiei ortodoxe din satul Deuș (jud. Cluj). A acordat interviuri la Radio Renașterea iar joi seara(3 noi.), a participat la slujba Vecerniei de la Biserica Studenților unde a ținut un cuvânt de învățătură despre rugăciune, adresat comunității creștine studențești clujene din Campusul universitar B. P. Hasdeu.

Cu adâncă plecăciune, mulțumim din toată inima Părintelui Gabriel Bunge pentru osteneala, pogorământul și dragostea pe care le-a făcut părăsindu-și isihia schitului său din pustia Occidentului, pentru a adăsta puțin în mijlocul unei comunități de tineri din inima Transilvaniei. Cu nădejdea unei grabnice revederi, îi cerem cu smerenie, să ne poarte în rugăciunile sale.

Corina Negreanu


Inedit din timpul serii duhovnicești

În continuare, cîteva impresii personale despre prezența Părintelui Gabriel Bunge la Cluj Napoca:

,,Am aşteptat cu nerăbdare întâlnirea cu Părintele Gabriel Bunge, fără să ştiu precis de ce anume. Poate fiindcă numele său era direct legat de anii de studenţie, când am luat contact prima oară cu câteva din cărţile sale editate în limba română. Cu siguranţă, nerăbdarea era direct legată şi de recenta sa convertire la ortodoxie. Recunosc, am o afecţiune aparte faţă de convertiţi şi Părintele Gabriel se anunţa a nu fi unul oarecare. Ştiam că era un om de mare cultură teologică, un călugăr în sensul etimologic al cuvântului. Aveam şi aşteptări legate de experienţa sa îndelungă în ale duhovniciei, aşa că îmi doream să fie provocat şi să ofere soluţii punctuale, verificate şi garantate problemelor noastre concrete, uşor de asociat celor şapte (opt) „gânduri ale răutăţii”.

Spre surprinderea mea, discuţia a debutat cu întrebări legate de schisma dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică şi apoi s-a ramificat, parcă mult mai mult decât o îngăduia tema serii. Curând, am avut atâta odihnă sufletească ascultând răspunsurile bine fundamentate teologic şi nepătimaş rostite, încât am simţit, fără exagerare că aş fi putut să ascult, chiar până dimineaţă, ceea ce avea de zis, fără să mai conteze ce era întrebat, deşi ziua aceea fusese pentru mine epuizantă. M-a emoţionat mult mărturia Părintelui cu privire la îmbrăţişarea Ortodoxiei, făcută fără patimă şi fără a blama imperfecţiunile identificate în catolicism, foarte asemănătoare cu a altui nume sonor al ortodoxiei contemporane, Părintele Placide Deseille. Mai mult decât acestă evaluare lipsită de tendenţiozitate şi părtinire, am preţuit modul plin de discernământ în care Părintele Ieroschimonah Gabriel Bunge a reuşit să asimileze, să îşi asume şi să proclame ceea ce a găsit bun şi adevărat atât în Ortodoxia cu care acum se identifică, dar şi în catolicismul în care s-a format şi pe care nu îl reneagă cu suficienţa celui ajuns la înţelegerea superioară şi clară a lucrurilor, ci doar îi semnalează derapajele, delimitându-se de ele cu fineţea şi cu smerenia unui teolog de înaltă clasă. Cosmina Tămaș –profesoară de religie, traducător



"În rugăciune noi căutam chipul lui Dumnezeu", ne-a spus Părintele Gabriel. Aș vrea să rămân cu acest cuvînt.Ni l-a spus pe un ton familiar, părintesc, un călugăr venit de la mii de kilometri depărtare. Era să scriu că e venit dintr-o lume, diferită de a noastră, de parcă Pr. Gabriel ar fi din acea lume care îl înconjoară... Din fericire, nu este din lume și tocmai de aceea am venit atâția să-l vedem și să-l ascultăm.

Aș vrea să mai rămân cu felul de a fi al Părintelui (așa cum l-am văzut eu): prudent, calm, cald, deschis și profund.”Adriana Buiga, conferențiar Fac. de Matematica și Informatică- UBB



"Ca pasionat cercetător al creștinismului răsăritean, ceea ce mi-a rămas din întâlnirea cu Pr. Gabriel Bunge a fost senzația puternică că "tradiția" nu e doar un conținut de credință ci o prezență personală. Realitatea transmiterii spirituale impune cu adevărat și indică faptul că lumea nu e "închisă" în ea însăși, în "epoci". În acest sens îndemnul Pr. Gabriel Bunge de a nu trăi Ortodoxia ca pe o ideologie, e cu adevărat semnificativ și te pune pe gânduri. Faptul că "tradiția" e o prezență personală nu implică, cred, nostalgia unei autorități infailibile ce oferă iluzorii certitudini ci, mai degrabă, deschide spațiul dialogului viu și al întrebărilor despre care știi că într-un fel sau altul își vor primi răspunsul "față către față". Felul în care Pr. Gabriel Bunge s-a ocupat o viață întreagă de viața și opera lui Evagrie Ponticul e evocator în acest sens. Mi-au rămas în minte cîteva dintre temele conferinței: paternitatea spirituală și rolul ucenicului, importanța gesturilor în rugăciune, necesitatea practicii și a experienței. Pr. Gabriel Bunge vorbește despre realitatea eficace a unui creștinism personal și întrupat, cu adevărat practic iar nu pragmatic, deschis către chipul celuilalt...Am plecat cu gândul că interlocutorul există întotdeauna chiar dacă "ideologia" parcă ne șopteste ca sîntem de fapt singuri sau doar ,,între noi”..." Simion Pop, antropolog




,,Întâlnirea cu Părintele Bunge îmi apare învăluită într-o soi de solemnitate, dar o solemnitate caldă, umbrită de duhul blândeţii. Intrând în sala de conferinţă ne-a căutat puţin cu privirea pe toţi, căci eram foarte mulţi. Acele clipe mă duc cu gândul la un cuvânt al Părintelui Arsenie Papacioc spus unui om politic din vremea noastră, ce îl căutase pentru povăţuire: „Mă bucur că s-au întâlnit inimile noastre astăzi”.

Părintele a răspuns cu multă răbdare tuturor nedumeririlor legate de decizia sa de a trece la Ortodoxie sau celor ce implicau aspecte liturgice în Bisericile Ortodoxă şi Catolică. Dar el ştia că esenţială era problema trăirii credinţei.Ana Maria Neag, studentă Fac.de Litere UBB




,,Ce aş putea să spun despre venirea Părintelui Gabriel? Nu pot decât să mărturisesc bucuria şi pacea pe care am trăit-o din prima clipă când l-am văzut. Rar se întâmplă să întâlneşti un om care să răspândească atâta linişte şi lumină. Mi-au rămas în minte aceste cuvinte pe care le-a zis Părintele Gabriel vorbind despre sfinţi: „... sunt toţi făcuţi din acelaşi aluat. Atât cei din veacul al IV-lea de la naşterea lui Hristos, cât şi cei din veacul de acum -, nu se osebesc prin nimic”. Şi privindu-l am priceput că aşa este cu adevărat şi că, fără să vrea, fără să-şi dea seama, vorbea chiar despre sine însuşi. Este destul să-l cunoşti pe Părintele Gabriel pentru ca să rămâi cu bucuria de a-i fi văzut pe acei Stareţi bine plăcuţi lui Dumnezeu, care au vieţuit în vechime.

Mă tem că nu i-ar place deloc să audă aceste cuvinte despre sine, pentru că n-ar lepăda nici măcar pentru o clipă de pe umerii sufletului său haina smereniei. Poate că aceste cuvinte i s-ar părea măgulitoare şi linguşitoare. Însă nu fac decât să dau mărturie despre ceea ce mi-a rămas în suflet în urma întâlnirii cu blândeţea luminosului său chip.

Un lucru care m-a uimit a fost faptul că, deşi făcea întru totul ascultare de cei care-i erau „călăuze” (lucrul acestea s-a văzut de cum a intrat în sala cea întesata cu oameni, unde Părintele urma să-şi ţină cuvântul), totuşi puterea unei libertăţi nestăvilite străbătea din fiecare gest al său, din felul de-a vorbi, din ţinuta trupului său smerit, din chipul său pecetluit cu-o linişte nestrămutată, din întreaga sa fiinţă. Dar mai ales acel duh al libertăţii se vădea prin felul în care răspundea la întrebări.

Venirea Părintelui Gabriel la Biserica din Haşdeu a fost iarăşi o binecuvântare. Cred că acel cuvânt scurt şi foarte simplu, pe care ni l-a spus despre rugăciune, s-a făcut mai lucrător în minţile şi inimile noastre, decât dacă ne-ar fi pus dinainte o multime de cuvinte, dintre care ne-am fi tot gândit mai apoi ce să alegem. Acel cuvânt despre întâlnirea cu Dumnezeu faţă către faţă în rugăciune, lăsând la o parte orice mijlocitor, a fost şi rămâne foarte preţios pentru cei care însetează după rugăciunea cea curată.

În încheiere vreau să-i trimit Părintelui Gabriel toată căldura şi mulţumirea săracului meu suflet, rugându-l să se roage pentru noi ca pentru fiii săi duhovniceşti, pentru că l-am îndrăgit cu adevărat ca pe un Părinte. Olga Bersan, masterand Artă Fotografică



,,Discursul Pr. Bunge mi-a redeschis gustul pentru exercițiul cotidian și constant al discernământului spiritual.Cătălin Bogdan, jurnalist



,,Mărturisesc că nu mă aşteptam să cunosc un om cu un suflet atât de mare şi de bun. Când l-am întâlnit prima oară, a durat mai bine de o oră până să-i spună cineva Părintelui cine sunt eu. Erau cu toţii, preoţi, oameni mari, se cunoşteau, aveau despre ce să vorbească - ce să caute un tânăr printe ei? Părintele Bunge, cu o atenţie deosebită şi cu o smerenie cum rar întâlneşti, parcă mă cunoştea deja. Îmi arunca, din când în când, câte o privire caldă, aproape că mă aşteptam să mă atingă uşor pe umăr când trecea pe lângă mine. Când, până la urmă, i s-a spus cum mă cheamă ce caut eu pe acolo, Părintele, gingas, a exclamat: Atunci să sărbătorim! Am simţit ceva din blândeţea cu care a fost acceptat fiul risipitor de către Tatăl său. În numele tinerilor studenţi ortodocşi clujeni, îi mulţumesc Părintelui pentru că a venit pînă la noi şi ne-a bucurat atât de mult.”Cătălin Bucevschi, student Fac. de Teologie Ortodoxă UBB-președinte ASCOR Cluj(Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români –Filiala Cluj Napoca)



Materialul de mai sus este destinat publicației ,,Bollettino Parrocchiale”- Comunita Ortodossa della Svizzera Italiana.

A doua seară duhovnicească din acest Post al Nașterii Mîntuitorului



La seara duhovnicească de joi 24 noiembrie a.c. organizată de ASCOR Cluj la Catedrala Mitropolitană din Cluj Napoca (ora 18), va fi prezent Înalt Prea Sfințitul Mitropolit al Germaniei, Europei Centrale și de Nord-Serafim Joantă.Cuvîntul de învățătură va fi dezbătut după slujba Vecerniei în Amfiteatrul Facultății de Chimie, str. Arany Janos, nr. 11, ora 20.



Update: Conferința se poate asculta aici .

vineri, 18 noiembrie 2011

Gîndul zilei, 18 noiembrie 2011






,,Căci, ne știi doar, suntem oameni, avem un suflet, avem un glas, o să strigăm! Dar dacă vreodată s-o întîmpla să ne iasă din gură o vorbă de prisos, nu te supăra, Doamne! Că oameni suntem, niște făpturi chinuite și zbuciumate; avem prea multe griji și vine o clipă cînd inima nu mai poate rabda și e gata să plesnească; și atunci aruncă acea vorba de prisos și se ușurează. Viața-i aspră, și dacă n-ai exista Tu, Doamne, ne-am prinde de mînă cu toții, barbați și femei și ne-am arunca în prăpastie, ca să scăpăm de aceasta povară. Dar Tu exiști, Doamne, Tu ești bucuria, și mîngîierea, și răzbunarea noastră cea mare!” (Nikos Kazantzakis-Hristos răstignit din nou)



Mihai și sora lui Corina



Mihai e tînărul cu cele două surori ale sale




Fratelui Mihai, care astăzi a trecut zarea:


,,atingeți cu mîinile asfințind

blînd ca mireasma

atingeți”(D.Turcea)

Mihai Popa, prietenul nostru, profesorul de matematici de la Sibiu, cum îl numeam ca să facem distincție,

este viu. N-am putut să spun nici măcar în gînd, nici măcar cînd lacrimile m-au podit după ce am încheiat convorbirea telefonică cu vestea că a plecat vineri, spre ceasul al șaselea: ,,Fie-i țărâna ușoară!” sau ,,Dumnezeu să-l ierte!”. A fost acel cutremurător dar senin: ,,Săvîrșitu-s-a!” . Pentru că, am simțit că pe Mihai l-a luat Dumnezeu la El încă din viață. Am văzut asta mai ales ultima oară, cînd ne-am întâlnit la noi acasă cu câțiva prieteni, în ochii lui mari, albastri si limpezi, tot mai mari și tot mai limpezi. A venit la noi. După Grecia și călătoria la Sf. Nectarie. Parcă știam, de fapt, a spus-o chiar el, ca este pentru ultima oară vederea noastră, fără nicio tragedie... Tragedia era în inima mea și încercam să-i înfrunt ochii și să-mi ascund spaima. Căutam un pretext pentru mine ca să nu-mi trădez o anume crispare, să pun obiecte între noi, pahare, licori, șervețele, fructe, discuții anapoda, etc. pe care el... le refuza cu bună cuviință, fără să facă caz de regimul lui drastic. A luat totuși ceva. O prună. Era prea viu și absent, între două lumi paralele.

Mi-am făcut de lucru pentru că, nu puteam văzîndu-l, să-mi stăpînesc tristețea, prefăcîndu-mă că nu știu cît de grav îl măcina cancerul. Am luat prietenii sus și l-am lăsat, de vorbă cu părintele. Era prea greu. De sentimentalisme, nu era cazul. ,,Părinte, eu știu că voi muri!” i-a mărturisit cu o luciditate la limită, resemnat. Și totuși, a luptat ca un erou. Ca un martir a înfruntat boala pe patul de spital pînă în ultima clipă, din dragoste pentru Vlăduț fiul lui și soție.

Nici nu mai știu cum ne-am luat la revedere. Ca pentru totdeauna si ca pentru fiecare dată.

Nu l-am știut în amănunt, însă parcă ne-am fi știut suficient dintotdeauna. Am cunoscut mulți oameni în viața mea dar la el m-a marcat prezența lui ,,ușoară” din prima clipă, hototul de rîs, umorul tonic și buna dispoziție cu care îți umplea spațiul și casa. Și le risipea... cu chibzuință, atent să nu ne obosească, prin darul inteligenței lui fine.În preajma lui, aveam confortul dat de prezența și felul de a fi al omului bunului simț de clasă superioară-distilat.Respira omenie. Și totuși, din cînd în cînd, mai ales ultima oară, inconștient, îi răzbătea ca un flash în atitudine, trezvia gravă, starea lui de alertă lăuntrică. Un fel de a fi contra cronometru.

Ultimii lui doi ani de viață marcați între un diagnostic necruțător și momentul final cînd, în timpul rugăciunii de ieșire a sufletului și-a dat obștescul sfîrșit(Ce semn superb de seninătate și împăcare a vieții cu moartea în Dumnezeu!...), au fost un continuu suiș spiritual. Fericit cel ce rabdă pînă la capăt cu curaj!Mihai ne–a fost și aici pedagog impecabil. Ne-a învățat cum să murim. O altă lecție predată, de data aceasta nu despre poemele integralelor desfășurate în larg pe hașurul matematic, ci una de viață și de moarte.

Se spune că atît de cutremurătoare și dureroasă este clipa morții, cînd se desparte sufletul de trup, încît, Dumnezeu, din marea lui milostivire pentru om, îi trimite semn mai devreme și în ajutor sufletului agonizat de teamă, pe cei dragi sau apropiați decedați, ca să-i vină în întîmpinare, să nu fie singur(sufletul) și să îl ajute să treacă puntea grea dintre cele două tărâmuri. Pentru cei cu viață virtuoasă pot veni înșiși sfinții, cetele îngerești sau Însuși Mîntuitorul Iisus Hristos. Mihai, cred cu nădejde, ne-ar fi o mare mîngîiere și-o bună călăuză, un prieten credincios, pe care, în clipa părăsirii acestei lumi, cînd voi trece pragul, l-aș dori să vină să-mi ,,îmblînzească” calea și să-mi ușureze puțin impactul trecerii ,,dincolo”.

Ne vom vedea, mai devreme sau mai tîrziu, cum va socoti de folos Pronia Cerească, ne vom re-vedea Mihai!

HRISTOS A ÎNVIAT, BUCURIA NOASTRĂ!

Calde mîngîieri de suflet întregii familii îndoliate și multă putere!

preoteasa Corina Negreanu


miercuri, 16 noiembrie 2011

Serile duhovnicești din Postul Nașterii Domnului


Serile duhovnicești organizate de ASCOR-Cluj debutează cu primul invitat, Înaltul Mitropolit al Albei, Crișanei și Maramureșului Andrei Andreicuț, joi 17 noiembrie 2011, ora 18, la Catedrala Mitropolitană unde Înalt Prea Sfinția Sa va rosti cuvîntul de învățătură după slujba Vecerniei. Nu va fi continuare la sală, cum este obișnuit.

Update: Cuvîntul Înaltului Andrei Andreicuț aici .

marți, 15 noiembrie 2011

,,...cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai rațional, mai bărbătesc și mai desăvîrșit decît Hristos”




Cel care merge călare nu-i bun tovarăș de drum pentru cel care umblă pe jos.

Cel mai ușor este să denunți un criminal, cel mai greu este să încerci să-l înțelegi.

Da, e foarte greu să cunoști un om, chiar și după ce ai trăit ani și ani de-a rîndul în tovărășia lui!

Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă că totul este permis și dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduți.

Dacă ideea se unește cu o dorință puternică, arzătoare, o iei uneori ca pe ceva ce e imposibil să nu se întîmple. Poate că la mijloc există ceva, o combinație de presentimente, o neobișnuită sforțare a voinței, o intoxicare cu propria-ți fantezie sau încă ceva - nu știu.

Dacă mi s-ar dărui din nou viața, nicio clipă nu aș mai irosi-o în zadar.

Dacă vrei să arunci o privire în interiorul sufletului uman și să ajungi să cunoști un om, nu te obosi să analizezi felul în care tace, în care vorbește, în care plînge, să vezi cît de mult îl mișcă ideile nobile. Vei avea rezultate mult mai bune dacă îl privești rîzînd. Un om care rîde din suflet e un om bun.

Dar omul e în așa fel atașat de sistem și de concluzia logică încît e gata să deformeze cu bună știință adevărul, e gata să se prefacă a fi orb și surd, numai ca să-și justifice logica.

De mi s-ar dovedi în modul cel mai indubitabil, pe patul de moarte fiind, că nu Hristos este adevărul, că adevărul e altul - dacă demonstrația ar fi incantabilă și covîrșitoare - n-aș sta nicio clipă la îndoială: aș alege să rămîn cu Hristos, nu cu adevărul.

Doi ori doi fac patru nu mai e viață, e începutul morții.

Dragostea abstractă pentru umanitate ascunde aproape întotdeauna o iubire egoistă față de tine însuți.

Dragostea îi face pe oameni să se simtă egali.

Dragostea trece și nepotrivirea rămîne.

După insucces, planurile cele mai bine întocmite par absurde.

Existența începe să ființeze abia cînd este amenințată de neant. Viața este frumoasă și trebuie făcut în așa fel ca acest lucru să-l poată confirma oricine pe pămînt.

Femeia e totdeauna numai ceea ce dorim noi să facem din ea.

Femeia se naște aristocrată și, dacă se dovedește demnă moral, este egală cu oricine, este egală cu regii.

Femeile, de pildă, trebuie cînd și cînd să se simtă nenorocite, nedreptățite, chiar dacă n-au îndurat vreo nedreptate și nu li s-a întîmplat nicio nenorocire. Și există destui barbați care seamănă în această privință cu femeile, deși nimeni n-ar putea susține ca fac parte din categoria bărbaților cu firi slabe ori cu o structură psihică feminină.

Fericirea... un episod trecător în marea dramă a durerii.

Frica e blestemul omului.

În lipsa cauzei și a muncii apare veșnic dezordinea.

În nemărginirea propriei tale dureri găsești uneori o plăcere tăioasă.

Isprava cea mai formidabilă a unui om este de a ști să se mulțumească în viață cu rolul de personaj secundar.

Iubește animalele: Dumnezeu le-a dat gîndire rudimentară și bucurie netulburată. Nu le deranja bucuria, nu le hărțui, nu le priva de fericirea lor, nu lucra împotriva intenției lui Dumnezeu. Omule, nu te mîndri cu superioritatea față de animale; ele nu au păcat, dar tu, cu măreția ta, pîngărești pămîntul prin existența ta și iți lași urmele prostiei după tine - aceasta, e adevărată pentru aproape fiecare dintre noi!


Mai curînd pacea, o pace prea lungă, îl face pe om feroce si dur, și nu războiul.

Multă nefericire a intrat în lume din cauza dezordinii și a lucrurilor rămase nespuse.

Munca purifică mintea, formează omul, iar pălăvrăgeala îl descompune.

Niciun om nu poate trăi fără un țel oarecare și toți rîvnesc să-și ajungă țelul. Omul neînsuflețit de niciun țel, de nicio speranță, se preschimbă adesea într-un monstru.

Nimic n-a servit mai mult despotismului ca știintele și talentele.

Nimic nu e mai îngrozitor decît să trăiești într-o lume străină de tine.

Nu credința este aceea care se naște din minune, ci minunea ia naștere din credință.

Nu piroanele L-au răstignit pe Hristos, ci Iubirea!

Nu pot înțelege de ce este mai glorios să bombardezi un oraș decît să asasinezi pe cineva cu securea.

Nu vreau și nu pot să cred că răul reprezintă starea normală a omului.

O fi bine, o fi rău, este uneori foarte plăcut să spargi ceva.

O ființă care se obișnuiește cu toate este, cred, cea mai bună definiție a omului.

O iubire pe care ești nevoit să o păzești cu atîta strășnicie nu reprezintă nimic. Dar tocmai asta n-au să înțeleagă niciodată oamenii cu adevarat geloși.

Oamenii își resping profeții și îi măcelăresc; dar își iubesc martirii și îi iubesc pe cei care i-au măcelărit.


Omul cel mai oropsit, ultimul om, este și el om și se numește fratele meu.

Omul este un mister. Trebuie să aduci acest mister la lumina zilei, și dacă am să-mi dedic toată viața acestui țel, n-am să consider că am pierdut timpul degeaba: eu mă concentrez asupra acestui mister, pentru că vreau să fiu om.

Omul nu există decît dacă există Dumnezeu și nemurirea.


Omul nu se va schimba datorită factorilor externi, ci datorită mutațiilor morale.

Pedeapsa de a te păstra mereu în inima mea o voi ispăși cu drag mereu în amintirea zilei în care te-am cunoscut.

Poate să existe oare un tablou fără lumini și umbre? Despre lumină avem idee numai pentru că există și umbră. Noțiunile de bine și rău au apărut fiindcă în viață binele și răul se află permanent împreună, unul alături de celălalt.


Prin ce chinuri groaznice am trecut, cît m-a costat și cît mă costă încă această sete de a crede, care e cu atît mai puternică în sufletul meu, cu cît se găsesc mai multe argumente potrivnice. Și cu toate acestea, Dumnezeu îmi trimite uneori momente în care sunt cu desăvîrșire liniștit. În aceste momente eu îi iubesc pe alții și găsesc ca și alții mă iubesc pe mine. În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credință în care totul pentru mine este limpede și sfînt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai rațional, mai bărbătesc și mai desăvîrșit decît Hristos. Și nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi. Mai mult: dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afară de sfera adevărului, aș prefera să rămîn mai bine cu Hristos decît cu adevărul.


Răul nu e o consecință necesară, cîtul infinit al unei împărțiri infinite, ci un act liber al omului.

Respectîndu-te pe tine însuți, impui respectul celorlalți.

Să ne mințim pe noi înșine ne este mai adînc înrădăcinat decît să-i mințim pe ceilalți!

Sărăcia nu este un viciu, este un adevăr.

Sunt oameni care n-au omorat niciodată și cu toate acestea sunt mai cruzi decît asasinii.

Umorul este agerimea spiritului.

Un gentleman adevărat, chiar dacă și-ar pierde toată averea, n-are voie să se tulbure.


Feodor Mihailovici Dostoievski

duminică, 13 noiembrie 2011

(Și)Ucenicul zidește duhovnicul

,,(Și)Ucenicul zidește duhovnicul” sunt vorbe întîlnite la Părintele Rafail Noica(Un ucenic bun face un duhovnic bun.).Dar și la Pr. Gabriel Bunge care ne povestea de un ucenic(trecut la cele veșnice) de care se socotește învrednicit să-l fi avut sub îndrumare duhovnicească. A descoperit la acesta puterea încredințării desăvîrșite că Dumnezeu lucrează prin duhovnicul său. Spunea că într-o zi a deschis ușa chiliei și a surprins momentul cînd ucenicul era aplecat și săruta pragul chiliei lui înainte ca acesta de să intre să-i să ceară sfatul. Pe moment, cu atentă și spontană discreție, a închis ușa încet-încet încît acesta să nu  observe că l-a surprins în fapt. Mai tîrziu l-a întrebat de ce făcea aceasta. Ucenicul a răspuns cu inima curată, că săruta pragul duhovnicului de fiecare dată, pentru că a descoperit în scrierile vechi ale Sfinților Părinți cuvîntul că trebuie să-I mulțumești lui Dumnezeu că ți-a dăruit duhovnic, să-l prețuiești, să-l asculți și în cele din urmă să-l iubești într-atît încît și pragul chiliei sale să-l săruți. Probabil cuvîntul avea înțeles metaforic, dar Pr. R. în curăția sa, îl aplica în sensul cel mai propriu. Un asemenea gest de totală încredințare și de recunoaștere a autorității tatălui duhovnicesc, l-a făcut foarte responsabil și l-a marcat ca duhovnic pe Pr. Gabriel Bunge.

De vorbă cu doi duhovnici zilele trecute. Mă interesează aspectul receptării cuvîntului lui Dumnezeu prin intermediul duhovnicului și modalitatea prin care este asimilat și sedimentat în viața celui care vine la spovedanie, cu încrederea că Dumnezeu poate și lucrează prin duhovnic spre îndreptare în viața lui.
Amîndoi au aceeași concluzie: primești putere și cuvînt de la Dumnezeu pe măsura întoarcerii sincere și a credinței oneste de care dau dovadă cei care vin la spovedanie. ,,După ce îi spovedești și dezlegi de păcate pe aceștia, sufletul tău de duhovnic e ușor și se umple de bucurie luminoasă.”
Cel ce se spovedește chiar trebuie ,,să creadă că și prin măgarul lui Valaam poate vorbi Dumnezeu; adică și prin ,,amărîtul de mine”” , mi-a spus smerit unul dintre ei. ,,E ceva ce vine de dincolo de tine, primești cuvînt de la Dumnezeu atunci cînd simți și vezi  că omul chiar se căiește cu adevărat. Caută sincer și primește degrabă cuvîntul tău în inima lui” .
Altfel, e o povară mare și o durere în suflet.
,,Cel mai greu e cu aceia, și este ceva ce îți creează un imensă mâhnire, pentru că, chiar nu mai ai cuvînt pentru ei, devii blocat pentru că Dumnezeu își retrage cuvîntul din tine și n-ai ce să le spui atunci cînd oamenii vin la spovedanie și îți vorbesc despre atîtea, caută îndreptățiri, vor să te convingă să le aprobi modalitatea lor greșită de gîndire, nu-și asumă nimic, găsesc mii de argumente, scrupulozități, ceilalți sunt piedici și cauze, vor să așeze căciula ascultării peste faptele și trăirile lor de care se îndoiesc și îi mustră conștiința, nu sunt mulțumiți niciodată de primul cuvînt care îți vine să-l spui pentru ei, a doua sau a treia zi îți revin cu acel `poate n-ați înțeles`, `altceva voiam să vă spun`, `știți, de fapt lucrurile nu stau chiar așa`, `nu cred că Dumnezeu vrea asta pentru mine`. Pentru aceștia, îți ia Dumnezeu cuvîntul( ,,A luat Dumnezeu cuvîntul din gura Părinților pentru că nu mai este cine să-l asculte și să-l împlinească”, cit. din Patericul Egiptean)! Pentru că se folosesc de Taina Spovedaniei în chip ușuratic. Apoi, tot ei vin supărați și nemulțumiți de tine ca duhovnic, pentru că nu ești pe gustul lor, sau pentru că ce așteaptă ei de la tine și de la Dumnezeu este cu totul altceva. Pentru că, efectiv, chiar nu le mai poți spune nimic, ești neputincios. Nu se smeresc nu față de tine, ci față de Dumnezeu despre care ei își îmaginează exact cum ar trebui să fie și ce-ar trebui le să facă în viață. Îl condiționează în inima lor. Iar pe tine, duhovnicul, te consideră aghiotantul lor”.

Vă doresc un Post al Nașterii Domnului binecuvîntat, spre un nou început viu al vieții!


sâmbătă, 12 noiembrie 2011

miercuri, 9 noiembrie 2011

Prislop, 9 noiembrie, 2011













Ce primăvară, în asfințit de toamnă!...











Mormîntul Părintelui Arsenie Boca





cărarea

foto: Corina si Ciprian Negreanu


marți, 8 noiembrie 2011

Seară duhovnicească (înregistrare audio) cu Părintele ieroschimonah Gabriel Bunge la Cluj Napoca



Redau aici varianta audio a întîlnirii duhovnicești cu publicul clujean din seara zilei de 2 noiembrie 2011, ce a avut loc în Aula Facultății de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor(FSEGA) cu distinsul nostru invitat Părintele Gabriel Bunge. Cel care stă alături de Cuvioșia sa este traducătorul serii, Părintele Mihai Meseșan din Lugano. Sper ca în curînd să obțin varianta video a acestei întîlniri.
Tema serii a fost una amplă care a permis un dialog complex cu un public divers.

luni, 7 noiembrie 2011

Teo-ideologia


sau despre pericolul imposibilității de a mai crede

Nu întotdeauna poți să-ți dai seama că te-ai îndepărtat de credința pe care te gândeai că o ai. Dacă te cercetezi cu grijă constați că ea este acolo, doar că nu mai „funcționează”: e asemenea unei credințe moarte. Mult mai aproape de tine și infinit mai urgente te atacă problemele zilei, grijile și proiectele de tot felul, diversele activități, lecturile etc. Dacă ai striga către Dumnezeu, El ți-ar răspunde și înghețul inimii s-ar îndepărta, numai că devine tot mai greu ca dintr-o viață atât de bine planificată și explicată să mai poți înălța o rugăciune reală, o recunoaștere a propriei nimicnicii. Cum să-ți mai vezi insuficiența, de vreme ce totul e aproape perfect, desfășurându-se după liniile planurilor bine făcute? Într-un fel, te trezești singur și părăsit, prizonierul propriei perfecțiuni pe care te iluzionezi că o ai. De aceea, la o primă vedere, mai aproape de Dumnezeu par ratații, leneșii, trândavii, cei ce nu fac nimic, cei lipsiți de proiecte și de carieră, cu toate că, la rândul lor, sunt împiedicați de propria distanță până la smerenia salvatoare, o distanță ce seamănă prea adesea cu infinitul pentru a mai putea fi parcursă.

Nu poți să-L iei pur și simplu pe Dumnezeu și să-l transformi în apendicele existenței tale reușite. Dacă faci astfel, Îl ucizi. Dumnezeul mort este metamorfozat eventual într-o ideologie a binelui, dar o ideologie golită de viață. Poți face fapte minunate în numele acestei iluzii a divinului, poți ajuta semeni, poți construi asociații de binefacere și câte altele care se mai pot imagina! Cu toate acestea, chiar atunci când te cuprinde satisfacția ideologică a acordului cu propriile proiecte reușite, Dumnezeul mort rămâne doar o umbră îndepărtată care nu poate da viață. Ești asemeni unui romancier: în timp ce-ți construiești cu minuțiozitate capodopera, viața ți se scurge pe cele mai întunecate făgașuri, în timp ce pe Dumnezeul în care credeai l-ai micșorat, l-ai făcut infim.

Dacă ești teolog, devii teo-ideolog. Adică faci și desfaci proiecte peste proiecte în numele unui Dumnezeu care nu mai este de mult Dumnezeul cel viu, ci mortul din tine însuți. Îmbălsămat, conservat, pus în vitrină, cult, acest cadavru divin devine temei pentru înălțarea de sine: toate realizările sunt ca un deget revelator îndreptat spre magnifica-ți personalitate. Fără să vrei, devii propriul tău zeu, edificându-ți cultul propriei voințe și crezând tot mai mult că ești pe culmile viețuirii și înțelegerii creștine. De mântuire nu mai ai cu adevărat nevoie decât mai târziu, pentru că în afară de moarte lucrurile par a se construi după reguli pe care le controlezi. Ai devenit un prizonier ideologic, fără să știi când și că s-a întâmplat, puținele străfulgerări ale adevărului rămânând de cele mai multe ori în umbră. Orgolios, te întrebi în barbă: de ce să mai postești, dacă gândești la fel de bine și de corect și fără post? De ce să mai mergi la spovedanie, când cel ce te spovedește a dovedit de atâtea ori nu doar că e mai puțin inteligent decât tine, ci chiar că înțelege mai puțin, fiind departe de profunzimea pe care tu, evident, o deții? De ce să mai asculți de cei considerați de mulțime îmbunătățiți și înaintați pe calea credinței, când ei au citit de o sută de ori mai puține cărți fundamentale decât tine? Și, în fond, nu cumva Dumnezeu vrea exact acest tip de credință pe care-l „practici” tu, iar nu cei mai puțin citiți? Dacă la început puținătatea credinței proprii te stânjenea încă, acum ea nu mai pune nicio problemă. Dumnezeu s-a transformat într-un Dumnezeu al cărților, raiul într-o bibliotecă și viața într-o carieră plină de succes. Iar când terifianta moarte te încearcă, luându-ți pe vreunul dintre apropiați, nu mai înțelegi nimic și nu-ți rămâne decât să-L acuzi pe Cel Preaînalt că e nedrept – chiar mai nedrept decât acei mari oameni care construiesc o societate a toleranței și a bunei înțelegeri –, un Dumnezeu de care, în fond, nici nu mai ai nevoie.

Și, într-adevăr, la ce ți-ar trebui un zeu construit cu migală de jos în sus, dinspre om înspre cer, prin cele mai complexe artificii ale rațiunii? Chiar când îți dai seama că Dumnezeu e mort sau cel puțin nefolositor, nu mai ai timp să observi că tu ești acela, că pe tine te-ai ucis, aruncându-te apoi în afara adevărului. Și chiar de ai ști prin ce metode s-ar putea ieși din situația bizară în care ai ajuns, tot nu le vei putea pune în aplicare. Mai întâi de toate fiindcă e aproape imposibil să te tragi singur afară din mlaștină și, în al doilea rând, dacă smerenia totuși te-ar putea salva, ea pare de-a dreptul indecentă: un Dumnezeu care așteaptă să te umilești înaintea Lui, nu este el vetust? În acest timp, proiectele merg mai departe, discursurile în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh pot fi de-a dreptul șic, având multă trecere la pătura cultă și demonstrând că, din punctul de vedere al statutului de teolog oficial, n-ai pierdut nimic. Nu mai vrei să-ți dai seama că ai ajuns, încet, încet un teo-ideolog, unul printre atâția alții, și nici că Dumnezeu te-a vărsat din gura Lui, pentru că nu mai ești nici rece, nici fierbinte, ci doar căldicel. Un căldicel cult. Pe care doar recunoașterea propriei nimicnicii îl mai poate salva, dacă e cerută cu stăruință, în condițiile în care propria credință nu s-a transformat, prin opulența și bogăția duhului propriu, într-un fel de imposibilitate de a mai fi, de a mai crede.

autor Nicolae Turcan

articol apărut în revista Renașterea, nr. 4, 2010



sursa imaginii aici