joi, 7 iulie 2011

,,Pentru numele meu"


un film regizat de Maria Mojar.
Premiul pentru cel mai bun film la Festivalul VGHIK din Moscova, ediția a XXV-a, 2005.
Pelicula surprinde ,,mutilările” la scara unui suflet de copil provocate de ideologiile marcante(fascism, comunism) ale primei jumătăți din secolul trecut. Un film despre cruzime, sensibilitate, nevoia de identitate* umană conștientizată, asumată în relație cu Dumnezeu, deprecierea legăturilor sufletești între oameni, filigranul divin al lucrării binelui mereu smuls și hăituit cînd prinde plăplînde certitudini în contingentul vremii bîntuit de lucrările duhurilor întunecate și neliniștite. Și totuși...ceva rămîne salvat acolo unde sămînța binelui a fost aruncată.


* vezi scena în care Ana(numele pe care fetița și l-a ,,asumat” prin botezul în Hristos) refuză acceptul unui nume comun și impersonal ,,fascista” atunci cînd înfruntă cruzimea disprețuitoare a copiilor. O adevărată lecție a verticalității.

4 comentarii:

  1. Minunat film.L-am savurat incet la sfarsit de saptamana .Cand intru pe acest blog ma simt ca si un copil care intra pe furis in camara cu bunatati a bunicii.Spun pe furis pentru ca datoria ma cheama mereu, iar Corina ,tanara fiind ,are intelepciunea de o viata a bunicii . Sufletul meu e sarac, nestiutor de multe , dar flamand si insetat .Multumesc pentru hrana zilnica .Ochiul si sufletul se delecteaza deopotriva.Ma invart fericita prin camara ta minunat de bogata , nestiind ce sa aleg mai intai .Iti multumesc pentru generozitatea cu care daruiesti . Doamne ajuta . Cu mult drag , Loredana

    RăspundețiȘtergere
  2. Dragă Loredana,
    îți mulțumesc pentru caldele aprecieri. Aseară am intrat tărziu pe blog și mi-a fost cam greu să mă mai străng să îți răspund. Așa cum mi-e foarte dificil să răspund la fiecare mail în parte pe care îl primesc de la prieteni.Și știu că prin asta supăr și pe bună dreptate,merit să fiu judecată.
    Nu sunt om al scrisului ca să-mi vină ușor acest exercițiu. E greu să nu cazi în tipare. De fiecare dată cînd scriu aici mă mint spunîndu-mi: e ultima dată!...și chiar cred asta.Doar că... nu fac ceea ce cred.Mă lupt cu păcatul ipocriziei, și nu mă scutește. Blogul e și el unul din instrumentele periculoase care ne ,,tipizează”.
    Și ca să mă explic mai bine de ce încerc să mă păzesc însă nu izbutesc, voi cita un autor, asta chiar dacă dezavuez practica citatelor(o capcană, iarăși, pe care o întălnesc des în spațiul virtual creștin și cultural și care, nu scutește de ipocrizie religioasă, din contră, o tușează mai abitir!...)

    ,,Cea mai diabolică ispită a vieții creștine constă în aceea de a ne pierde sinele lăuntric, ascunzîndu-ne sub aparența comportamentului acceptabil. Constat dintr-odată, că slujesc bolnavilor de SIDA doar pentru a-mi îmbunătăți CV-ul. Îmi dau seama că renunț la înghețată în Postul Mare doar pentru a da trei kilograme în plus. Sugerez prioritatea absolută pe care o dau meditației și contemplării doar pentru a crea impresia că sunt un om al rugăciunii. La un moment dat, deși nu-mi amintesc cînd anume, am pierdut puritatea lăuntrică a inimii și faptele exterioare ale pietății. În sensul cel mai umilitor al termenului, am devenit un legalist. Am devenit victima a ceea ce T.S. Eliot identifica drept cel mai mare păcat: a face un lucru bun cu o motivație greșită.
    ,,Păziți-vă de cărturari...casele văduvelor le mănîncă, fac rugăciuni lungi de ochii lumii”(Marcu 12,38-40) Iisus nu avea o perspectivă naivă asupra rugăciunii. Știa că poate fi falsificată prin narcisism spiritual, ipocrizie, verbozitate și goană după senzațional. Ispititorul nu se lasă intimidat de hotarele timpului.”(Brennan Manning, Evanghelia Vagabonzilor, Cluj Napoca, Ed. Aqua Forte, 2006)

    Ps.Comentariul tău m-a dus nostalgic cu gîndul la gavanoasele cu dulceață ale Olguței din atmosfera casei Deleanu de odinioară...Chiar mi-a venit să surăd.

    Mulțumesc.Doamne ajută!

    RăspundețiȘtergere
  3. Draga mea Corina ,
    E randul meu sa surad . Cand ti-am scris mi-am adus aminte de biroul d-lui Deleanu , cu bomboanele de minta , penite noi si coli de hartie , de dulapul d-nei Deleanu cu vestita socolata de indulcit copiii si de alungat tristetea si lacrimile lor ( de dulceata Olgutei am uitat - dar uite ca te-a dus gandul la aceeasi casa a familiei Deleanu). M-am bucurat mult de tot de raspunsul tau, recunosc ca-l asteptam . Inteleg perfect ce vrei sa spui .M-a folosit mult mesajul tau .O parte din mine s-a regasit in el . Mi-am dat seama ca de multe ori ma incadrez in grupul celor care fac ceva bun dar cu motivatie gresita .Ma lupt cu ipocrizia si mandria de dimineata pana seara .Sunt ca si racul .Un pas inainte si doi inapoi .Dupa cum scrii esti un om al scrisului . Eu "vad" tot ceea ce povestesti , iar oamenii despre care scrii devin personaje .Totul e curat , esenta tare .Am vrut sa-ti multumesc mai repede pentru raspunsul tau atat de frumos si de complex, pe care nu-l merit - dar l-am primit cadou de la tine , insa mezinul meu a fost bolnav si eu am flamanzit neputand sa mai intru in " camara " . Iti doresc numai bine tie si celor dragi . Doamne ajuta .
    Cu mult drag , Loredana

    RăspundețiȘtergere
  4. Dragă Loredana,

    Nădăjduiesc ca mezinul tău să se fi însănătoșit.Și iarăși, îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase și încurajarea scrisului meu. Că treci ,,pe la mine”...E reconfortant să știi că cineva te înțelege.
    Practic mai degrabă un scris laconic, auster. Cu cît aș vrea să detaliez mai mult, să ,,barocizez” descrierea gîndului, să surprind nuanțe subtile sau diverse, realizez riscul de a mă pierde în vorbărie obositoare.
    Cu toată prețuirea,
    C.N.

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.