duminică, 31 iulie 2011

Gînduri despre Maica Domnului





Îmi voi permite în această perioadă de post, Postul Adormirii Maicii Domnului 2011,atît cît îmi va sta în putință, să redau aici gînduri despre și îndreptate Maicii Dumnezeului nostru, Maria.
Vă doresc o perioadă binecuvîntată și plină de bucurie!
Succint despre însemnătatea acestui post și aici.




Adormirea Maicii lui Dumnezeu-mozaic Chora(Constantinopol)


,,Mormîntul și moartea nu o puteau ține pe ,,Maica Vieții”
(Condacul praznicului, Glasul 2)

Praznicul Adormirii Maicii lui Dumnezeu(15 august) ,,este un al doilea Paște tainic, pentru că atunci Biserica sărbătorește, mai înainte de sfîrșitul veacurilor, primul rod tainic al împlinirii eshatologice. Acest lucru explică sobrietatea textului liturgic, care în Slujba Adormirii Maicii Domnului, lasă să se întrezărească o licărire a slavei inefabile a Adormirii Maicii Domnului”. Slujba este copiată după Utrenia Sîmbetei Mari prin ,,Punerea în mormînt a Mîntuitorului”. Este Pastele persoanei umane îndumnezeite: ,,Această trecere de la moarte la viață, de la timp la eternitate, de la condiția terestră la fericirea cerească o pecetluiește Maica Domnului înainte de Învierea obștească și de Judecata de Apoi, înainte de a Doua Venire, care va încheia istoria lumii.” (,,Călăuziri în lumea icoanei” autori Leonid Uspensky și Vladimir Lossky, Ed. Sophia, Buc., 2003, p.213)
Este ultimul mare praznic care încheie Anul Bisericesc.


Icoana Adormirii Maicii Domnului, Ohrid, sec.XIV


Dacă Hristos este ,,Binecuvîntatul” lui Dumnezeu, lauda în persoană, atunci Maria este Calea cu etapele ei pentru această realizare. Nici zeiță, nici femeie ieșită din comun, ea este una dintre noi, prima creatură a umanității decăzute deschizîndu-se pe deplin uimitoarelor promisiuni divine. Traversînd astfel toată taina propriei noastre eliberări, începînd cu Buna Vestire prin arhanghelul Gravriil și pînă la Adormire, ea ne inițiază pe fiecare dintre noi în experiența maternității lui Dumnezeu. Căci, noi ne naștem din Dumnezeu, într-adevăr, dar și El vrea să se nască din noi. În această reciprocitate nupțială se găsește marele secret al oricărei revelații biblice, culmea Evangheliei: oricine face voia lui Dumnezeu, îmi este mamă(Mc. 3,35).
Dar unde se face voia lui Dumnezeu în viața mea? În clipa prezentă neapărat! Aici, în acest ,,aici și acum”, în vîrful peniței mele, în contactul cu mătura sau cu cuțitul de bucătărie, în opacitatea însăși a ceea ce fac în acest moment, la întîlnirea celor două conștiințe, a mea și a lui Dumnezeu... acolo începe istoria, istoria unei nașteri, Istoria pur și simplu, Calea mea.

Shema: Asculă, Israele!

Această Cale este înainte de toate cea a Mariei. Ea este cea dintîi care realizează deplin, după atîtea secole și generații, calea de întoarcere oferită de Dumnezeu Însuși poporului său în cartea Deuteronom, renumitul ,,Shema”: Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Dumnezeu. Îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău și cu toată puterea ta (Dt. 6,4-5). Aici este totul, absolut totul pentru regăsirea fericirii pierdute la Cădere(Dt. 6,3). Deja, cel de-al treilea fiu al lui Adam și Eva, Set, va redeschide calea, născîndu-l pe Enoh, despre care Biblia spune că este primul invocator al Numelui. Omul, prin devierea sa, a pierdut ,,axa Numelui său”, adică identitatea sa și viața divină care era sursa acesteia. Ehoh invoca Numele sfînt și regăsea astfel rădăcinile pierdute ale oricărei bucurii posibile. Pe urma lui, Sem, primul fiu al lui Noe, începe linia Semițiilor, ,,purtătorii Numelui”, și anunță temeliile ,,casei lui Avraam”, cu Isaac și Iacov, apoi mamele lui Israel: Sara, Rebeca, Lia și Rahela. Ei sunt, toți, marile semănături ale unui viitor cu totul nou axat pe Numele sfînt; îmbibați de Cuvînt, ei devin o națiune mare și puternică și un motiv de fericire pentru toate națiunile pămîntului (Gn. 18, 18). Această germinare va dura însă secole prin vestiri și prefigurări multiple, pînă cînd va ajunge la împlinire în Maria.
Împlinire, căci ea, este realizarea, cu adevărat, pentru prima oară, a întoarcerii spre Dumnezeu de o manieră absolută. Este pentru prima dată cînd o ființă realizează ,,Shema” în mod desăvîrșit; toată ființa ei este ascultare, iar inima neîmpărțită. În general noi iubim mai mult sau mai puțin, mobilizăm o parte din capacitățiile noastre și nu investim puterile noastre decît ,,pe jumătate”... Dar ceea ce caracterizează ,,Shema” este cuvîntul ,,TOT”! Maria îl iubește pe Dumnezeu din TOATĂ inima ei, din TOT sufletul ei, cu TOATE puterile ei. Ea este ,,virgină” de orice altă dorință, ,,singur” Dumnezeu îi locuiește gîndirea și inima sa. Total desprinsă de ea însăși, pură relație cu Dumnezeu, ea a regăsit sursa ființei ei care o umple de o altă Prezență: virginitatea spirituală deschide întotdeauna spre maternitate, în mod inseparabil; în vidul de ea însăși pe care Maria îl oferă lui Dumnezeu, Dumnezeu vine grabnic; omul care încetează să se poarte pe sine însuși devine purtător de Dumnezeu: ,,Theofor”; sau ,,Theotokos”: maică a lui Dumnezeu. Vechiul vis al omului decăzut se realizează: ,,Ah, dacă ai sfîșia cerurile și ai coborî!(Ieș. 63,19). Pentru Maria și prin ea pentru orice om, imposibilul se întîmplă: cerul se deschide și Mesagerul ceresc anunță ,,Vestea bună”, Noutatea nemaipomenită care face să basculeze istoria și fundamentează de acum înainte orice bucurie...

Fragment din cartea ,,Bucuria: Fața lui Dumnezeu în om” de părintele Alphonse Goettmann, trad. din lb. fr. de Viorica Juncan, Editura Herald, Buc. 2010, p. 73-75.



Mozaic Chora, Constantinopol






**

,,Calea” Maicii Domnului trebuie să o urmăm noi toți cei aflați în Biserică căci prin modelul vieții ei pămîntești ,,ascunse cu Hristos în Dumnezeu”, Maria, ne învață să trăim. Este singura cale strîmtă prin care îl primim pe Hristos să se nască în noi, prin harul ce-l dobîndim prin SfinteleTaine ale Bisericii. Este strîmtă pentru că greu ne lepădăm de ego-ul nostru plin de dorințe, pasiuni și patimi care duc, în final, spre nimic, și care, ne este o puternică stavilă ce nu ne lasă să-l trăim deplin pe Hristos. Deci, golirea de noi înșine. Căci numai prin Hristos firea căzută a omului are șansa mutației de la rădăcina ei și poate fi schimbată și ,,remodelată, în întregime pentru a se naște la viață divină. Omul nu devine dumnezeu prin simplă ameliorare morală.” spune Părintele Alphonse Goettmann și tot el, pune degetul pe rană: ,,În cotidianul său, omul, chiar dacă are o religie, trăiește ca și cum Hristos n-ar exista, el are alte alegeri, axa dorinței lui este altundeva, toată viața lui spune prin cuvintele Apostolului Petru: Nu cunosc pe omul acesta!(Mt. 26,74). Nerenegîndu-se pe sine Petru îl renegă pe Hristos. Vrînd să-și salveze viața, o pierde”.(,,Bucuria: Fața lui Dumnezeu în om” Alphonse Goettmann, Ed. Herald, Buc. 2010, p 105).

Maria se duce la Templu după patruzeci de zile(perioadă simbolică întîlnită adeseori în Evanghelie) de la Naștere, după Legea lui Moise.Conform Legii, întîiul născut din familie era închinat lui Dumnezeu.Ceea ce, omenește, presupunea renunțare, copilul nemaifiind al familiei, mama nu-l poseda prin atașamentul(nu rareori) pătimaș, ci pruncul era predat și închinat lui Dumnezeu. Dacă la Buna Vestire Maria trăiește taina golirii de sine și a abandonării totale pentru cauza salvării întregii umanității căzute acceptînd dulcea povară ca să devină Maica lui Dumnezeu,
prin aducerea la Templu(Cerul) din Ierusalim a Pruncului Hristos, ea se dăruiește Tatălui, dăruindu-L pe Fiul. Brațele bătrînului Simeon primesc cu bucurie pe Cel ce S-a golit de Sine sub chipul Pruncului Sfînt. Bucuria aceasta are ceva comun cu acel semn/îndemn ,,Bucură-te!” al Arhanghelului Gravriil, mesaj adus în final pentru întreaga umanitate căzută, bucurie pe care se întemeiează iconomia mîntuirii omului. Prin Simeon este simbolizată ,,bătrîna noastră lume, obosită și împovărată de milenii de căutare și așteptare, de rugăciune și nostalgie, o omenire care bate pasul pe loc pe o cale fără ieșire...Maria este cea care are Răspunsul și de la ea îl vom primi. Lui Simeon, omul în fața decreptitudinii și a morții sale, ea îi oferă pe cel Viu. Bătrînul tremurător are în brațele sale Copilăria veșnică și inima lui izbucnește de uimire și bucurie:
,,Și acum, Doamne slobozește pe robul Tău, după cuvîntul tău în pace, că ochii mei văzură mîntuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor.”(Lc 2, 29-31)(,,Bucuria: Fața lui Dumnezeu în om” Alphonse Goettmann, Ed. Herald, Buc. 2010, p. 97)
Purtîndu-l în brațe pe Pruncul Hristos, Simion se eliberează de timp și frica morții îi dispare, ba chiar își așteaptă moartea ,,cu pace”.

Panselinos, frescă








***

Puține sunt cuvintele Maicii Domnului. Dar atîtea cîte sunt consemnate în Sfînta Evanghelie, cuprind în ele chintesența Teologiei. Trei sunt locurile în care Maica Domnului vorbește direct. Și este firesc să nu se fi împrăștiat în cuvinte, doar gîndindu-ne bunăoară la experiența oricărui isihast care, cu cît trăiește mai adînc taina divină, el se adîncește în tăcere, simte nevoia să se cufunde în ea. Cuvintele rămîn neputicioase în fața măreției Tainei.

La Buna Vestire Maica Domnului consimte:,,Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvîntul tău!”((Lc. 1, 38) ,,Fiat”-ul acesta îl explică Mitropolitul Filaret al Moscovei astfel: ,,În zilele facerii lumii, cînd Dumnezeu rostea puternicul și dătătorul de viață cuvînt ,,Să fie”, cuvîntul Făcătorului a adus în lume făpturile. Dar în acea zi unică în viața lumii, cînd dumnezeiasca Maria a rostit scurtul și supusul ei cuvînt ,,Fie”, nu îndrăznesc să spun ce s-a întîmplat atunci-cuvîntul făpturii L-a adus pe Făcătorul, aici jos în lume.”

Iată al doilea moment, la întîlnirea mai ales ,,în duh” cu Elisabeta-mama Sf. Ioan- Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, un uluitor concentrat de-o abisală teologie :

,,Și a zis Maria: Mărește sufletul meu pe Domnul. Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El. Făcut-a tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi, Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi. A sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-Şi aducă aminte de mila Sa, Precum a grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei lui, în veac.”(Lc. 1, 46-55)

Ultimele cuvinte ale Mariei consemnate în Evanghelie la Nunta din Cana Galileii conțin ,,testamentul”ei de Maică pentru întreaga omenire: ,,Faceți ceea ce va va spune El!" (In. 2, 5).

Invitați la o nuntă-un prilej de bucurie și sărbătoare, Maria grăbește lucrarea Fiul lui Dumnezeu în lume. Mijlocește. Are putere de persuasiune exprimată dincolo de cuvinte, mai degrabă prin necuvinte, și..., este ascultată. Devine atît de vizibil chipul de iubire al Maicii lui Dumnezeu pentru oameni. Intervine spunînd lui Iisus ,,Nu mai au vin!”, nu atît pentru a salva onoarea în fața oaspeților nuntași și de a fi evitată o situație jenantă ci, pentru a păstra bucuria mirilor, vinul însuși fiind un simbol al bucuriei. Bucuria mirilor nu trebuia să se stingă. Bucuria începutului unei vieți noi. După explicațiile Părintelui Alphonse G. și după realitatea pe care am întîlnit-o și eu cu prilejul unui pelerinaj în Țara Sfîntă unde am fost martoră la ritualul unei nunți evreiești, masa lor tradițională este marcată de două momente simbolice de toastare, de închinare a paharului cu vin. Părintele le numește ,,ofranda celor două cupe”, prima are loc la începutul mesei cînd se frînge pîinea după care se servește vinul de ,,întîmpinare”. Cea de-a doua cupă oferită la finalul petrecerii, este ,,ofranda euharistică” sau ,,ofranda de mulțumire” cu rol de binecuvîntare a mirilor și de mulțumire. Acest vin- ofranda euharistică- lipsea la Nunta din Cana pentru care Maria intervine negreșit spunîndu-i lui Hristos ,,Nu mai au vin!”. Rugămintea ei este implicită. Este rugăciunea care îl angajează pe Hristos. ,,Și înțelegem mai bine atunci tulburarea lui Hristos, pentru că această cupă de la sfîrșitul mesei, va fi mai tîrziu cupa de la Sfînta Cină. Așadar Iisus îi răspunde Mariei: ,,Nu mi-a venit încă Ceasul! Iar de aici începe totul! (...) Prin aceasta Maria îl naște pe Iisus în misiunea lui, iar pe om la atitudinea de ucenic. Ea devine Mama celor vii, în mijlocul acestui timp mort din Cana, marea matrice mijlocitoare a unei umanități noi, dar și Soția, Rămășița lui Israel, care i se oferă lui Dumnezeu și îi permite să deschidă vremurile mesianice anunțate prin profeți, ,,Ceasul”Lui.”(,,Bucuria: Fața lui Dumnezeu în om” Alphonse Goettmann, Ed. Herald, Buc. 2010, p.100)

,,Faceți ce vă va spune El!” rămîne singura manieră a omului de a-și angaja existența pe temelia Cuvîntului- ,,sursa exclusivă” a realei schimbări pentru ca viața lui să se transforme în Viață, după ce inima golită de ego-ul robit și robitor se transfigurează aidoma conținutului vaselor de la Nunta din Cana, adică apa(platitudinea), în vinul cel bun.

Și, prin acest îndemn pilduitor, Maica Domnului, ne mai învață calea de a face euharistii în toate lucrurile și momentele din viața noastră. Aici și acum.


Nunta din Cana -frescă, Mănăstirea Terapont, 1502





****


,,Și i-a binecuvîntat Simeon și a zis către Maria, mama Lui: Iată Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel
și ca un semn care va stărni împotriviri.
Și prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gîndurile din multe inimi.”
(Lc 2, 34-35)



,,Sub cruce, Maria ,,aderă”,ea nu mai face decît aceasta: aderă activ; nu există nici o fibră a ființei ei care să nu fie ,,da”. Ea rămîne ,,aproape” de cruce în sensul în care să fie cea mai mică distanță între cei doi, dar ea este în interior, în El, în inima cuptorului. Maria vrea să fie țintuită pe suferința lui Iisus: o dor mîinile Lui străpunse, tot corpul Lui zdrobit și sufletul Lui sfîșiat de urîțenia oamenilor. Este noaptea cea mai întunecoasă din viața ei. Noaptea Nunții Mielului, ei sunt așa cum Tatăl și cu mine una suntem(In.17,21) Nu cunoaștem cu adevărat decît ceea ce avem în sînge. Maria nu înțelege absolut nimic omenește dar înțelege totul prin experiența credinței care o străpunge acum. Aici se operează dintr-o dată saltul. Veritabilă ruptură interioară, este trecerea de pe un plan diferit de sentiment și de înțelegere. Este o ,,profundă” mutație în sensul cel mai biblic al termenului. Dacă Dumnezeu pare să fie absent aici, o face pentru a permite omului să meargă pînă la capătul sinelui și să se nască posibilitatea lui cea mai înaltă”.(Alphonse Goettmann)

Sub cruce ,,calea” Mariei devine ,,salt”și alături de Iisus, amîndoi împlinesc pînă la capăt prin asumare totul. Noua Evă și Noul Adam.


4 comentarii:

  1. Post binecuvantat cu bucurie ! Doamne ajuta .
    Cu drag

    RăspundețiȘtergere
  2. Loredana:
    Și vouă!

    ,,Pămîntul inimii
    facă-se cer
    un cer arzînd”(D. Turcea)

    Maica Domnului a fost pămîntul roditor, ,,pămîntul cel bun” ce s-a lăsat desțelenit și a primit bobul de sămînță în care s-a aflat Cel de necuprins.
    De fiecare dată, postul creștinilor îl putem asemăna cu desțenelinea,săparea, întoarcerea brazdelor, afînarea pămîntului inimii noastre care să primească sămînța harului divin, ca ea să poată încolți, crește și rodi.

    RăspundețiȘtergere
  3. Mulțumesc Liliana.Să fie și pentru voi aceeași binecuvîntare!

    Părintele Alphonse G. spunea în cartea sa că suntem ,,chemați” să binecuvîntăm pentru că binecuvîntarea este și rămîne vocația inițială a omului dată de Dumnezeu. Cînd L-a pus pe Adam să ,,dea nume” în Rai, de fapt, numirea aceasta conținea în sinea ei, o binecuvîntare, o recunoaștere a dragostei lui Dumnezeu- Creatorul tuturor- și în același timp era implicit o mulțumire, o recunoștință. Binecuvîntarea este un act de creație și de restaurare care n-a încetat și nu va înceta pînă la sfîrșitul veacurilor, de a ne pune și de a pune lucrurile, intențiile noastre pe făgașul bun,pe orbita divină, orice demers, orice act al nostru fie de muncă, fie de dragoste, fie de hrănire etc. Îl ,,acordăm”, recunoscători, la Dumnezeu -Cel Binecuvîntat- care a binecuvîntat totul și îl bine-cuvîntăm și noi pe El.Binecuvînarea apei la Nunta din Cana a făcut ca ea să se transforme în vinul cel bun. Binecuvîntare este la Sfînta Jertfă cînd pîinea și vinul devin Scumpul Trup și Scump Sîngele Domnului chiar dacă se păstrează aparența materiei inițiale. Și totul nu mai e la fel ca înainte de a fi fost binecuvîntat. Binecuvîntarea vrășmașilor nostri este arma prin care facem loc lui Dumnezeu să intre atunci cînd asupra noastră planează mulțimea de gînduri negative,critici malițioase, invidii, blesteme și tot ce-i întunecat și ține înrobiți, fără putere. În acest sens,același părinte spunea:,,Binecuvîntînd, noi operăm un act de eliberare.”

    Binecuvîntînd, lăsăm pe Dumnezeu ,,să lucreze” prin noi.

    Te îmbrățișez în Hristos!

    RăspundețiȘtergere
  4. Liliana a introdus un nou comentariu privind postarea dvs. "Gînduri despre Maica Domnului":

    Post binecuvantat!

    Va imbratisez cu drag!

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.