marți, 28 iunie 2011

Reiau aici o postare mai veche:

Dintre cele patru posturi ale anului bisericesc, două sunt închinate Mântuitorului(Postul cel Mare şi Postul dinaintea Naşterii Mântuitorului) , unul Maicii Domnului şi unul Sfinţilor. De obicei această perioadă de asceză o numim Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, dar denumirea nu cuprinde tot adevărul.
Este adevărat că acest Post se încheie cu un praznic închinat marilor apostoli, dar trebuie să ne aducem aminte că, de fapt, noi sărbătorim la aceast praznic pe toţi sfinţii, osârdia, osteneala şi mucenicia lor pentru Domnul Dumnezeu.
Chipul Tatălui ne-a fost descoperit şi l-am cunoscut prin Iisus Hristos. Chipul Fiului ne-a fost descoperit şi l-am cunoscut prin mărturia Duhului Sfânt şi prin lucrarea Lui prin Biserică în lume. Cum cunoaştem chipul Duhului Sfânt? Am văzut mai sus că, în fireasca Sa smerenie şi iubire, fiecare Persoană a Sfintei Treimi nu se mărturiseşte şi nu se descoperă pe Sine, ci dă mărturie despre celelalte Persoane, le descoperă pe acestea.
Despre Duhul Sfânt avem mărturia Tatălui prin profeţi, avem şi mărturia directă a Fiului prin cuvânt. Şi ştim că în gura a doi sau trei martori este tot adevărul. Cine este cel de-al treilea martor?
Sunt sfinţii. Ei dezvăluie chipul şi lucrarea Duhului Sfânt în istorie. Biserica a ştiut acest lucru şi de aceea, o mai lungă perioada de după Rusalii, este închinată într-un fel sau altul sfinţilor.
Aşa că avem primele două Duminici după Rusalii închinate: prima, tuturor sfinţilor, a doua tuturor sfinţilor români( sau acelora din a cărui neam faci parte). Este o perioadă de bucurie, de lumină, fără postire în prima săptămână după Pogorârea Duhului Sfânt, atât miercurea cât şi vinerea care simbolizează bucuria întâlnirii dintre Duhul Sfânt şi sufletul omenesc .
Lucrarea aceasta a sfinţeniei şi a sfinţilor nu este numai bucurie şi lumină, viaţa lor cuprinde şi osteneală, răbdare, asceză, mărturisire şi chiar martiriu. Pentru aceasta, vine şi vremea postului, care aduce aminte de osteneala tuturor sfinţilor mărturisitori, prin însăşi viaţa lor, ai lui Hristos. Aşa cum la Tainele Cununiei şi a Hirotoniei se cântă la început înconjurând Sfânta Masa, imnul de bucurie ,,Isaia dănţuieşte..." şi imediat se cântă imnul ,,Sfinţilor mucenici...", aşa putem compara această perioadă de după Rusalii.
De aceea e prea puţin să rezumăm rostul acestui Post doar la aducerea aminte de martiriul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, ci prin el se cinsteşte toată lucrarea şi osteneala tuturor sfinţilor.
După Praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a doua zi se prăznuieşte Soborul tuturor Sfinţilor Apostoli.
Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui!

pr. Ciprian Negreanu

icoana Soborului celor 12 Apostoli

joi, 23 iunie 2011

Principesa Ileana - file din volumul ,,Trăiesc din nou”



Principesa Ileana de România


,,Teroarea intrase în inimile tuturor. Trupele rusești veneau și înconjurau sat după sat, tîrînd bărbații și femeile fără milă afară din casele lor. Mamele erau separate de copiii lor care plîngeau; bărbații de fiii de soțiile și de părinții lor; tinerele fete de famiile lor.Erau scene care îți rupeau inima și îți făceau sîngele să clocotească în vene. Și nu puteai face nimic-nimic! Încercam cu toții să ajutăm ascunzînd vreun bărbat sau vreo femeie, dar rezultatul era că o altă mamă sau soție era luată în locul victimei căutate. Apoi deodată cel ce se ascundea ieșea din ascunziș, căci cine poate să vadă pe altcineva drag în locul lui?
În împrejurimile Branului se găseau multe sate săsești care fuseseră ridicate cu opt sute de ani în urmă; astfel am fost de față la răpirile în masă care în aproape trei săptămîni au trimis în robie în Rusia 35590 de bărbați și 32748 de femei, înghesuiți în vagoane de tren neîncălzite, în miez de iarnă. Acesta este unul din lucrurile cele mai cumplite pe care le-am văzut vreodată, iar doamna Podgoreanu a considerat și ea aceste trei săptămîni mult mai teribile decît orice altă experiență ce o avusese vreodată în gara din Brașov. Într-un sat lîngă Bran au fost lăsați fără părinți aproape optzeci de copii, iar nouă ni s-a permis să-i ajutăm. Puteau fi îngrijiți doar de oamenii în vîrstă care rămăseseră în sat. Aproape imediat a urmat un decret prin care toți germanii urmau să fie deposedați de avutul lor. Țiganilor și trăndavilor de prin orașe, care habar nu aveau ce înseamnă să lucrezi într-o gospodărie, dar care îmbrățișaseră comunismul cu mult zel în urma asigurării că vor avea tot ce-și vor dori, li s-a dat gospodăriile cele mai productive din România. Acest lucru a avut mai tîrziu efecte dezastroase asupra economiei țării.
În zăpăceala și teama generală care îi stăpînea pe toți, faptul că în toamnă Transilvania fusese redobîndită de la unguri și declarată din nou parte a României nu mai a adus prea multă bucurie sau entuziasm nimănui. Eram îndreptățiți să avem suspiciunile noastre în ce privește acest eveniment, căci ungurii din această provincie au văzut repede unde le stătea norocul. S-au alăturat imediat Partidului Comunist în număr foarte mare și s-au dat de partea rușilor, așa încît au putut să rămînă la putere, iar românii au continuat să fie străini în propria lor țară. Era ca și cum un văl de tristețe se așternuse peste noi toți, și oricum am încercat să ne adaptăm circumstanțelor, presiunea era prea mare. Totuși am continuat să ne luptăm, să construim în sens propriu cu unelte ,,teșite” și de multe ori fără nici un fel de unelte.(p.235-236)

***

Zăpada continua să cadă. Sinaia era învăluită în alb. Era ceva aproape ireal în toate; întregul drum a fost un coșmar prelung de uimire albă. I-am întîlnit la Cîmpina și ne-am oprit ca să urc în mașina lui Mihai(n.m. Regele Mihai) și să plecăm afară din oraș, unde puteam vorbi mai bine. El și Sitta (n.m. Regina Mamă Elena) mi-au povestit cum fuseseră chemați la București, cum plecaseră, crezînd că este vorba de logodna lui Mihai. Imediat după intrarea în palat fuseseră separați de suitele lor. La uși se găseau gărzi necunoscute.Apoi Groza și Gheorghiu-Dej îi puseseră în față lui Mihai actul de abdicare, informîndu-l că în oraș se găseau trăgători instruiți să împuște oamenii dacă el refuza să semneze. Era ca și cum i s-ar fi pus lui însuși la cap un revolver: nu putea să facă nimic altceva decît să semneze.
Acum se întorceau la Sinaia să împacheteze și urmau să fie trimiși în Elveția cît de curînd se putea. Mihai întrebase ce se va întîmpla cu cele două mătuși ale sale, cu sora mea Elisabeta și cu mine, și i se spusese că noi puteam rămîne, dacă doream, ca simple cetățene. L-am întrebat ce dorea el să fac? Mi-a spus că după părerea lui ar trebui să încerc să rămîn, dar că nu putea să mi-o ceară în mod direct pentru că nu voia să risc în continuare viața mea și a copiilor mei. Trebuia să cîntăresc lucrurile și să hotărăsc singură.
Această conversație a decurs liniștit, cu vocile controlate, fără vreun semn de emoție din partea noastră. Nici unul dintre noi nu ar fi putut suporta atunci expresia vreunei emoții! Astfel ne-am despărțit acolo, pe marginea drumului, fără să știm ce va urma, sau cînd ne vom întîlni din nou, sau cum. Data următoare cînd ne-am întîlnit, a fost la Lausanne, în Elveția. Eram în viață cu toții și sănătoși, dar pierduserăm prea mult ca reîntîlnirea să fie cu adevărat un prilej de bucurie. Nu simțeam mai mult decît o simplă mulțumire că eram în viață.
În momentul cînd am intrat în București am știut că nu o să pot îndura să rămîn sub un astfel de regim. Erau steaguri roșii peste tot, afișe cu insulte la adresa familiei mele, și- ceea ce părea cel mai rău din toate-gărzile, care stăteau mohorîte la posturile lor, sprijinindu-se neglijent de pereți și fumînd, cu steagul roșu fîlfîind deasupra lor și cu osanale către stăpînii ruși scrise pe pereți. Acest prim sentiment era pur instinctiv, dar în curînd aveam să descopăr că faptele îl sprijineau. (p.349-350)
***
[despre Ana Pauker]
,,Corpolentă, cu un păr cărunt, scurt și în dezordine, cu ochi albaștri tăioși, privind pe sub sprîncenele joase și cu un zîmbet fascinant, nealterat de faptul că buza de sus se răsfrîngea peste cea de jos, ea îi făcea pe toți să simtă că aveau de-a face cu o adevărată personalitate. Am avut întotdeauna impresia cînd mă aflam în preajma ei că era un boa constrictor care abia a fost hrănit, așa că nu te mănîncă pe loc! Greoaie și trîndavă cum părea, avea tot ce este respingător, dat totodată fascinant la un șarpe. Puteam să-mi imaginez cu ușurință, doar privind-o, că își denunțase propriul soț, care fusese, ca urmare, împușcat; iar întîlnirile mele ulterioare cu ea mi-au arătat strălucirea rece și dezumanizată datorită căreia ajunsese la puternica poziție pe care o ocupa acum.
În prima seară n-am vorbit cu ea decît puțin. Cu altă ocazie, cînd încercam să ușurez cumva teribilul tratament de care aveau parte cei din pușcării, am conceput un plan de a o invita să ia masa cu mine și cu copiii în București. Oarecum spre uimirea mea, a acceptat. Toți copiii erau prezenți și ,ca de obicei, înainte de a ne așeza la masă, cel mic a spus rugăciunea-și iat-o pe ateea noastră stînd în picioare, cu respect, ca și noi. Era chiar simpatică în modul cum vorbea cu copiii despre ceea ce învățau la școală și, după ce au plecat să se culce, am avut cu ea o conversație foarte interesantă care a durat aproape trei ore. La sfîrșit am fost surprinsă și chiar amuzată să o aud spunînd:
-Acum mă concediați sau să plec singură? Atît de mult mi-a plăcut această conversație încîntătoare încît am uitat cum e protocolul!
Nu fusese o conversație în care să mă disting eu în vreun fel, căci nu puteam ține piept avalanșei de jumătăți de adevăr și fapte vag deformate pe care le folosea cu dextrietate în argumentările ei. Uneori răspundea la întrebări atît de direct, cu o asemenea lipsă de ,,omenie” cum spunem noi, încît îmi amintea de primii soldați ruși pe care îi văzusem la Bran.
Știu că am rugat-o să-mi explice cîteva din principiile comuniste; de ce de exemplu, foloseau atîta violență, cînd violență n-a convins niciodată pe nimeni.
-Nu este menită să convingă, a replicat ea calmă, ci să înspăimînte. Cînd cineva plantează din nou, întîi distruge tot ce crește: și rădăcini, și crengi. Apoi nivelează pămîntul. Doar după aceea se poate planta bine.
Era destul de sinceră în ce privește motivele comportării lor față de oameni. Spunea că nu era posibil, din păcate, să distrugă o întreagă generație și să rămînă doar tinerii de instruit. O anume cantitate de muncă fizică era totuși necesară-muncă la drumuri, în agricultură, în industrie- pentru a susține copiii pînă la majorat. Pentru aceștia trebuia lăsată în viață generația mai în vîrstă, dar aceștia trebuiau să fie prea înspăimîntați ca să mai îndrăznească să intervină în educația pe care o fac comuniștii copiilor. Pentru a ajunge la această stare erau inventate amenințări morale și fizice de toate felurile și procedînd astfel nu era nevoie să se acorde nici o importanță vieții omenești. Erau oricum, destui în generația ,,de sacrificiu”, prea bătrîni ca să mai poată fi instruiți pentru a munci, așa că nu conta în ce număr erau folosiți sau omorîți.
În cele din urmă am ajuns la subiectul închisorilor; mi-a povestit despre propriile ei detenții, care totalizau nouă ani.
-Și v-a schimbat închisoarea? -am întrebat-o.
-Nu, mi-a răspuns ea, dar v-am mai spus că nu căutăm să îi schimbăm pe oameni în închisori. Sunt prea bătrîni ca să mai poată fi convinși; obișnuințele lor sunt prea puternice. Doar dăm răul la o parte din drum atunci cînd îi întemnițăm.
-Dar de ce nu îi omorîți pe față pe cei care intenționați să îi pedepsiți cel mai grav? am întrebat-o.
Și iarăși senzația de neomenie cumplită, impersonală, neîndurătoare.
-Simpla moarte ar fi prea bună și prea ușoară, a spus ea. Și nu i-ar înspăimînta pe ceilalți suficient.”(p. 289-290)




Maica Alexandra(Principesa Ileana monahie)

Texte extrase din volumul
Ileana Principesă de România, ,,Trăiesc din nou”, Ed. Humanitas, Buc., 2008.

miercuri, 22 iunie 2011

Eveniment de chitară clasică cu Alecu Ciapi








Vineri, 24 iunie, 2011, ora 19 va avea loc un Recital de chitară clasică susținut de un tînăr și promițător talent clujean, Alecu Vicențiu Ciapi. Evenimentul va avea loc la Biserica Studenților din Complexul Studențesc Hasdeu nr. 45.
Intrarea va fi liberă dar cine dorește, poate să-l susțină cu cît de puțin pe tînărul artist mai ales pentru că familia lui traversează o perioadă financiară dificilă( nădăjduim să fie cît de repede redresată și depășită).
Este o onoare pentru noi să avem în mijlocul nostru un asemenea copil talentat-model pentru tot ceilalți prin perseverența sa(Alecu muncește zilnic ore în șir la chitară), modestia, cumințenia și prezența lui constantă ani de zile la slujbele Bisericuței.
Vă așteptăm cu drag!


Iată cîteva date succinte și rezultatele obținute pînă la vîrsta de 13 ani împliniți anul acesta de Alecu Vicențiu Ciapi:

Premiul II - categoria de varsta pana la 14 ani- Anna Amalia Wettbewerb fur junge gitarristen mai 2011 Weimar, Germania

Premiul I -categoria de varsta pana la 13 ani- Guitar Art Festival Belgrad, feb.2011

Premiul I- categoria de varsta pana la 17 ani- Festivalul International de chitara Eduard Pamfil, Bucuresti, 17-19 decembrie 2010

Premiul I - categoria de varsta pana la 14 ani- Festivalul International de chitara Eduard Pamfil, Bucuresti,17-19 decembrie 2010

Premiul I - categoria de varsta pana la 17 ani- Festivalul International de chitara clasica Transilvania, 17-22 august 2010

Premiul I - categoria de varsta pana la 14 ani- Festivalul International de chitara clasica Transilvania, 17-22 august 2010

Premil I- Castigator al trofeului Antonio de Torres- Classical Guitar Competition XI Julian Arcas, 2010 iunie SPANIA, categoria 14 ani

Premiul III- European Competition for Young Guitarist Andres Segovia, categoria de varsta pana la 14 ani,GERMANIA, mai 2010

Premiul I – categoria de varsta pana la 18 ani – Festivalul de chitara Iasi 30 aprilie- 2 mai 07.05.2010

Premiul I - categoria de varsta pana la 12 ani- Festivalul International de chitara clasica Terra Siculorum, 12-18 aprilie 2010

Premiul I - categoria de varsta pana la 14 ani- Festivalul International de chitara clasica Terra Siculorum, 12-18 aprilie 2010

Premiul I, laureat- Festivalul Johan Sebastian Bach, 2010

Finalist la categoria pana la 18 ani al Festivalului International de chitara clasica Krynica Zdroj Polonia 2010

Premiul I - categoria de varsta pana la 14 ani- Festivalul International de chitara clasica Transilvania, 17-22 august 2009

Premiul I - categoria de varsta pana la 17 ani- Festivalul International de chitara clasica Transilvania, 17-22 august 2009

Premiul I - categoria de varsta pana la 12 ani- Festivalul International de chitara clasica Alba Iulia, 30 mai 2009

Premiul I - categoria de varsta pana la 12 ani- Festivalul International de chitara clasica Targu- Mures, 2008

Premiul I - categoria de varsta pana la 14 ani- Festivalul International de chitara clasica Targu- Mures, 2008

Premiul I - categoria de varsta pana la 12 ani- Festivalul International de chitara clasica Targu- Mures, 2008

Premiul I - categoria de varsta pana la 14 ani- Festivalul International de chitara clasica Targu- Mures, 2008

Laureat – European Competition for Young Guitarist Andres Segovia, Germania, mai 2008

Premiul I - categoria de varsta pana la 14 ani- Festivalul International de chitara clasica Sinaia, 2008

Premiul I- categoria de varsta pana la 12 ani- Festivalul International al Tinerilor Chitaristi Eduard Pamfil, Bucuresti 2008

Premiul I - categoria de varsta pana la 12 ani- Festivalul International de chitara clasica Transilvania, 22-25 noiembrie 2007

Premiul I - categoria de varsta pana la 12 ani- Festivalul International de chitara clasica Alba Iulia, 2007

Premiul I- categoria de varsta pana la 12 ani- Festivalul International al Tinerilor Chitaristi Eduard Pamfil, Bucuresti 2007


Începe studiul chitarei clasice la 6 ani.

Pînă la 12 ani, palmaresul său cuprinde mai mult de 40 premii, dintre care 25 premiul I, obținute la festivalurile la care a participat. În luna martie 2008 a fost invitat să susțină un micro recital în cadrul celei de- patra ediții a Festivalului Internațional de chitară clasică care a avut loc la Studioul de concerte Mihail Jora din București, organizat de Radio Romania- Direcția Formații Muzicale. La ediția din anul 2009 a Festivalului International de Chitară Clasică Cluj Napoca, cîstigă locul I la categoria de vîrsta pînă la 17 ani, devenind cel mai tînăr cîstigător din Romania, a acestei categorii de vîrsta. La ediția din 2010 a Festivalului de chitară clasică de la Iași și în cadrul Festivalului International de chitară clasică Eduard Pamfil de la București, confirmă rezultatul de anul trecut de la Cluj. În luna decembrie 2009, este premiat de Primaria Cluj- Napoca, în cadrul primei ediții a evenimentului Juniorii Clujului speranțele Cetății .

Alecu este membru activ al Asociației de Chitară Transilvania, sustinînd numeroase recitaluri în cadrul evenimentelor culturale clujene, precum TIFF, Festivalul Șanselor Tale, Noaptea Muzeelor, Seratele Muzicale organizate de Casa Municipală de Cultură Cluj-Napoca și Asociația de Chitară TRANSILVANIA. A urmat cursurile de măiestrie ale unor interpreți și profesori de renume mondial, precum: Gabriel Bianco, Judicael Peroy, Gerhardt Reichenbach, Susana Prieto, Alexis Muzurakis, Dale Kavanagh, Thomas Khirchhoff, Giampaolo Bandini, Marco Feri, Stolina Dobreva, Flavio Sala, Liviu Georgescu, Eugen Mang, Ulrich Muller.

În februarie 2011 a reușit să cîștige, în cadrul Guitar Art Festival Belgrad, un curs de măiestrie cu maestrul PEPE ROMERO.


Afiș: arh. Ruxandra Berinde

vineri, 17 iunie 2011

Radu


Undeva în aglomerația urbană, în zgomotul și agitația vieții citadine, după o poartă atît de oarecare, se deschide o oază mică în care viața palpită dar sub un alt ritm și o altă percepție.
Lui Radu îi place să lucreze în grădină atît de mult încît vara preferă să doarmă într-o anexă de depozitat unelte și în același timp pe post de bucătărioară de vară, aflată undeva în spatele curții, lîngă o îngrăditură cu niscaiva găini. Radu iubește mult găinile și are două pisici. Îmi dă detalii și amănunte despre culoarea lor diferită. De fapt, doarme acolo și pentru ca să să nu-i stînjenească pe cei din casă. Dar trece repede peste această explicație.
Doar cu neamul cîinilor are probleme și se declară supărat pe el.
În curtea casei lui sunt trei cireși, flori de toate tipurile pe marginea unei potecuțe ce o străbate de la un capăt la altul. Lăcrămioarele, irișii, bujorii dau semnele trecutei înfloriri și ar cam trebui curățați. Ar cam trebui, căci altfel curtea se sălbăticește. Trandafirul agățător roșu la culoare este pe moment în plină glorie. Un singur crin de grădină își împrăștie mireasma suavă lîngă un fel de pepinieră în care au fost semănate cărciumărese, papucul doamnei și alte flori. Le văd și îi cer să-mi dea și mie cîteva. Cum să nu, îmi zice, dar să le udăm mai întîi, altfel li se rupe rădăcina. E încă soare puternic afară, mă lasă să le ud, cu toate că el știe că florile riscă să se ,,opărească” pentru ora la care facem ,,operațiunea”. Bucuria lui de a-mi dărui florile trece însă peste asemenea detalii. Are credință.
Lui Radu îi place mult să plivească ceapa, straturile cu legume sădite de el. Degetele lui disting imediat buruienile. Pune țăruși, sprijină plante. Uneori noaptea cosește iarba. ,,E mai răcoare și bine!” De fapt, e la fel ca ziua. Mai tot timpul mîinile lui sunt crăpate de muncă. De multe ori îi sunt zgîriate. Repară spărturile din gard, mai ales acolo unde găinile șirete își fac loc să evadeze în grădinile vecine. Își cunoaște deja cu vîrfurile degetelor toate colțurile curții.
Mă uit la stratul cu ardei și văd că au frunzele perforate și roase. Îi spun ca ar trebui stropite. ,,Imediat!” gîndesc eu, altfel orice amînare are efecte iremediabile.Dar nu-i spun nimic din ce gîndesc.El, nu e necăjit.

În bucătărioara de vară ne arată, ușor mîndru, 52 de borcane de compot de cireșe pe care le-a pus la conservat cu mînuțele lui căci ,,iarna e lungă”. Face și mîncare, supe, ciorbe, pîine în bundiță de ou. Uneori are musafiri la masă pe copiii de la școala de nevăzători.
Radu are voce domoală, limpede și cuvintele lui sunt bine tocmite. Nu vorbește de rău pe nimeni deși îl provoc să-mi povestească despre necazurile lui. Nici măcar despre cel care iarna, cînd pe pipăite și-a spart lemne de foc și și le-a adunat în stivă, i le-a furat gata sparte. De fratele lui care îi face multe șicane.
A încercat la mănăstire. A încercat, dar acolo e nevoie de oameni sănătoși.E frumoasă viața îngerească însă, cine să-l primească cu problema lui? I s-a subtilizat asta. Nici nu îndrăznește să se gîndească la bucuria unui suflet pereche, pe care, recunoaște, ar fi foarte fericit să îl găsească într-o zi. Dar nu vrea să forțeze voia lui Dumnezeu.
Pe Radu l-am observat de mai mult timp în biserică. Călca foarte finuț și atent, cu sfială. Ocupa un loc și nu se mai mișca în dreapta șau în stînga, fără stare. La început îi trebuia mult pînă să străbată orașul ca să vină singur la biserică( aproape 2 ore) și se ostenea greu. Acum îi trebuiesc vreo 35 de minute. Cunoaște drumul cu ochii larg închiși.
Despre Radu pot spune multe. Aparent extrem de banale. Pentru el sunt adevărate neștiute victorii personale.
Radu nu vede și nu a văzut niciodată. Doar distinge lumina de întuneric, uneori totuși, ca un dar de la înger, întrezărește pete de culoare. La naștere, dintr-o manevră și un tratament greșit a rămas fără posibilitatea de a mai vedea. Acum are 32 de ani. Este absolvent de Asistență Socială.

De fapt, Radu vede. Altfel. Dinlăuntrul lucrurilor. Lîngă el mă simt brutală, zgomotoasă și foarte superficială.

Închideți ochii și faceți un exercițiu...








Grădina muncită de Radu


găinușelele lui Radu




Radu


la plecare după ce ne-a dat cireșe




PS. Radu ne-a invitat la el la cireșe. Ne-am dat întîlnire într-un parc de unde urma să ne ghideze spre locuința lui. Îl așteptam în mașină. L-am sunat. În timp ce încercam să-l apelăm, vedeam departe un om fugind aproape zig-zag printre mașinile grăbite și determinate să frîneze brusc încît mi-au înghețat genunchii cînd vedeam cît de la limita pericolelor și-a imprudenței totale se afla acel om. Ca să mă dumiresc că era Radu al nostru... N-am știut ce să fac ca să ies mai repede și să îl opresc. L-am dojenit. Mai tîrziu mi-a spus că nu obișnuia să meargă în felul acela extrem de riscant, pe care mi l-am imaginat ca unul ,,curent” pentru situația lui, doar că atît de bucuros era că venim încît nu voia să ne facă să-l așteptăm și a preferat să vină mai ,,repede”. Mi-am adus aminte văzîndu-l de Bartimeu, orbul din Ierihon (din Ev. de la Marcu Cap. 10). Fuga lui printre mașini era ca un strigăt al sufletului și frica mea semăna cu mulțimile care încercau să-l mustre și să-l facă să tacă atunci cînd, Hristos trecînd pe cale, el țipa tot mai tare nebăgînd în seamă pentru ce îl certa mulțimea: ,,Iisuse Fiul lui David, miluiește-mă”. Ca să ajungă mai repede la Hristos, Bartimeu își lepădase pînă cămașa lungă ce-i încurca picioarele, în graba lui spre Mîntuitor.







joi, 16 iunie 2011

Profesorul Radu Preda - interviu despre tinerii creștini ortodocși

“ASCOR-ul a fost, imediat după 1989, singura formă de dialog între Biserică și spațiul public”



2674_radu-preda-1024x682-300x199Radu Preda, teologul şi profesorul de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, a vizitat recent Basarabia. Venit la invitaţia Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” din Chişinău, a conferenţiat, a dat interviuri şi a discutat cu pasiune despre teologia socială, care este şi cursul pe care-l ține studenţilor teologi de la Cluj, dar și din străinătate. Pe lângă lansarea, în premieră în Mitropolia Moldovei, a unui concept nou în Ortodoxie, invitatul a semănat bucurie în rândul tinerilor care au fost prezenţi la inedita conferinţă „Tânărul ortodox în societatea post-modernă”, dar a şi spus lucrurilor pe nume în cadrul prezentării cărţii domniei sale, Comunismul. O modernitate eşuată, Eikon, Cluj-Napoca, 2009. Am reuşit să-i luăm un interviu celui care a venit să ne ajute, cu discreție, să rezolvăm problema identităţii Bisericii Ortodoxe din Moldova, dar şi să ne încurajeze pe noi, tinerii, să fim apărătorii angajați și autentici ai Ortodoxiei.


- Care este rolul tinerilor, precum sunt seminariştii, studenţii la teologie, chiar ascoriştii, în lucrarea Bisericii şi a clericilor ei în câmpul teologiei sociale?

- Ei au un rol mare, însă problema este că aceşti oameni trebuie îndrumaţi. Sunt o energie pe care nu putem să nu o folosim. Tinerii aduc în viața Bisericii cel puţin două virtuţi. În primul rând, ei sunt entuziaşti. Majoritatea celor care trec de o vârstă, mai ales dacă au şi o funcţie bisericească, sunt de cele mai multe ori lipsiţi de acest entuziasm. Or, entuziasmul este convingător din punct de vedere misionar. Altfel asculţi un om care îţi vorbeşte cu pasiune despre ceea ce crede el și cu totul altceva este să te confrunți cu un mesaj prefabricat, bun la „toată trebuința”. Avem și noi, în Biserică, o limbă de lemn! În al doilea rând, tinerii nu sunt viciaţi ideologic. Lipsiți de un interes nemijlocit, de bani sau de putere, ei au de regulă convingeri sincere, inclusiv în politică sau economie, care îi face mai credibili decât oamenii trecuţi prin viaţă, care vrând, nevrând trebuie să ţină de un partid, să ţină de o mitropolie, sau de o direcţie, adică să fie pro-ruşi sau pro-români, să creadă într-un fel și să vorbească altfel sau deloc... Așadar, generic vorbind, un tânăr autentic are curăţenie şi entuziasm. Acestea sunt virtuţi pe care ar trebui să le folosim mai des şi din care să ne inspirăm în viața Bisericii, dar și a societății.

- Cum vedeţi, concret, lucrarea ascoriştilor?

- Eu nu cunosc situaţia din Basarabia, dar ştiu cum este în România, mai cu seamă la Cluj, unde îndrumătorul tinerilor studenți ortodocși este Părintele Ciprian Negreanu, un păstor care chiar dacă este el însuși tânăr, ştie să fie un bun prieten şi părinte al ascoriştilor. ASCOR-ul este un izvor de energii, dar contează cine îl captează și îl canalizează. Este foarte important în jurul cărui tip de personalitate se adună aceşti oameni tineri, dacă ştii că ai un lider care vrea să se pună în slujba comunităţii, iar nu să pună comunitatea în slujba sa. Şi pentru ierarhie este important să înţeleagă că aceşti tineri nu sunt o “masă de manevră”, ci mădularele fragede ale Bisericii, trebuind să fie de aceea ocrotiţi, încurajaţi, respectaţi, chiar dacă sau poate tocmai pentru că nu toți au o identitate suficient articulată. ASCOR-ul în România a fost, până nu demult, mai ales imediat după 1989, practic singura formă de dialog între Biserică şi spaţiul public. La sfârşitul anului 1992, împreună cu Virgil Vlăescu și alți prieteni, am iniţiat personal conferinţele ASCOR sub genericul „Ortodoxia, azi”, în aula de la Facultatea de Drept a Universității București, invitându-l ca prim vorbitor pe Părintele Anania, devenit la un an Arhiepiscopul și apoi Mitropolitul Bartolomeu al Clujului. Al doilea invitat a fost pe atunci tânărul şi plinul de speranţă Mitropolit Daniel al Moldovei și Bucovinei. Îmi aduc aminte că au fost două întâlniri foarte gustate şi apreciate, unde s-au pus multe întrebări. Ulterior, au avut loc astfel de întâlniri şi în alte oraşe, născându-se astfel un adevărat curent care se continuă până azi. Prin întâlnirile publice ale ASCOR, adevărate momente de cateheză, au găsit drumul spre credință și Biserică foarte mulţi tineri care mai înainte erau atrași de mişcări ezoterice, de yoga sau de altele asemenea. Este adevărat că din ASCOR, de regulă, cel puţin în România, fac mai degrabă parte oricare alţi studenţi dar nu teologii, ceea ce pe mine mă miră. M-aş fi aşteptat ca teologii să fie primii care să participe. Acesta este probabil un indiciu al gradului de auto-secularizare în care se află teologia ca formă academică.

- Așadar, ASCOR-ul a avut efecte nemijlocite.

Una peste alta, ASCOR a fost şi continuă să fie un laborator al laicatului nostru. Oamenii care în tinereţe au fost în ASCOR cu siguranţă că se vor implica mai profund, la maturitate, în viaţa de parohie. La fel, ei devin părinţi conştiincioşi, exemplari. Sociologic vorbind, ascoriştii au în continuare o pasiune misionară pe care alţii nu (mai) o au. Consider de aceea că am putea, ca Biserică, general vorbind, să facem mai mult pentru încurajarea ASCOR-ului şi a oricărei organizaţii de tineret ortodox. Este foarte important ca oamenii care se regăsesc duminică de duminică în biserică să se regăsească şi în timpul săptămânii, în funcţie de interesele lor de moment, adică profesionale, de grup, etc. Astfel de momente de agregare întăresc comuniunea și fac posibilă “liturghia după Liturghie”. În acelaşi timp, cu un astfel de laicat, Biserica are specialişti, oameni la care poate apela. Când ai o asociaţie de laici, să zicem a economiştilor sau medicilor ortodocși, confruntându-te cu o problemă, ştii pe cine să întrebi. În plus, atunci când Biserica iese în public şi vrea să obţină un rezultat concret de la politicieni, nu vine singură, doar ca instituţie, ci este însoţită de asociaţiile de profil, ceea ce arată că în spatele acestei instituţii sunt oameni și încă nu puțini. Puterea cuvântului Bisericii provine din faptul că Biserica nu vorbeşte egoist, în numele interesului unui grup mic format din câţiva preoţi şi episcopi. Ea este, într-un fel, purtătoarea de cuvânt a unor categorii mult mai largi. Este vorba așadar de credibilitatea publică a Bisericii. Dacă Biserica nu încurajează asociaţiile și în ansamblu propriul laicat, ci doar forma de clericalism instituţional, are toate șansele să piardă în confruntarea cu diriguitorii politici.

- În cadrul conferinţei „Teologia socială” susţinută pe data de 11 aprilie la Chişinău aţi menţionat că autocefalia Bisericii Ortodoxe din Moldova ar fi o soluţie pentru rezolvarea conflictului dintre Mitropolia Moldovei şi cea a Basarabiei. Aţi putea să expuneţi ideea pe larg?

- Principiile nu sunt din punct de vedere eclesiologic atât de complicate pe cât par, cu toate că a le pune în practică este în mod evident mult mai dificil. Avem situații precum în Moldova, Estonia, Ucraina sau în alte părţi, unde două jurisdicţii ortodoxe, fiecare în parte canonică!, se concurează pe criterii etnice, teritoriale sau doar istorice. Este limpede că trebuie să găsim o soluţie. Conflictele de acest gen schimonosesc faţa Ortodoxiei actuale şi îi întunecă frumusețea. Dezbinarea nu te face mai puternic sau mai credibil. Totodată, dezbinarea alimentează tot felul de fantezii pe care presa profană abia așteaptă să le preia, să le pună pe prima pagină și să ofere politicii argumente în plus. Așa am ajuns să vorbim despre imperialismul de la Constantinopol versus imperialismul de la Moscova. Este un mod profund impropriu de a descrie situația și, în plus, ne mută complet în cadrele gândirii politice. Nu mai vorbim despre Biserică și rânduielile ei, ci despre Putin și Voronin, despre KGB, FSB și tot așa. Iată de ce încurajez trecerea de la o gândire politică în materie bisericească la o gândire teologică propriu-zisă. Dacă vorbim în termeni „putere”, „influenţă”, „imperii”, „geopolitică”, nu ajungem la niciun rezultat cu adevărat bisericesc. O să rămânem într-o luptă permanentă între unii slabi (precum moldovenii sau chiar românii la un loc) şi alții tari (precum Moscova și Patriarhia rusă). Acest lucru este nefiresc, raporturile dintre noi nefiind asemeni celor dintre fostul centru de putere și republicile emancipate. Nu este permis să avem între noi raporturi de forță pentru că suntem, până la urmă, aceeaşi Biserică Ortodoxă. În înțelepciunea ei, Biserica primelor secole creștine a prevăzut formule concrete şi consensuale de unitate sau de refacere a acesteia. În cazul Bisericii Ortodoxe din Moldova, problema fundamentală rezidă în faptul că Biserică-fiică care are două mame. Una locuieşte la Moscova, iar alta la Bucureşti. Mamele îşi dispută între ele maternitatea. Între timp, fiica aceasta a crescut, îşi poate vedea singură de viaţă. Ortodoxia din Moldova există de secole, nu este o ţară încreştinată acum două decenii sau de Petru cel Mare. Ea are o tradiţie, şi încă una impresionantă, care este comparabilă cu tradiţia slavă şi în perfectă simbioză cu tradiţia românească. Moldova nu este un teren de misiune și nici un caz de diasporă. În ciuda istoriei ei moderne zbuciumate, Moldova face parte din geografia Ortodoxiei genuine, mai cu seamă începând cu al doilea mileniu. Aşadar, este limpede că trebuie găsită o formulă care să-i recunoască acestei Biserici statutul real și actual. Or, recunoaşterea emancipării unei Biserici se face prin recunoaşterea capacităţii ei de a se autoguverna. Asta înseamnă autocefalie: a avea capul tău propriu, propria conducere, propria ierarhie. Din acest punct de vedere cred că soluţia nu este să alegeți între Bucureşti sau Moscova, ci să aveți o Biserică locală ca atare. Sigur, va fi greu. Nu mă amăgesc. Îmi dau seama că aici sunt mai mulţi episcopi care ţin de Moscova decât de Bucureşti. Aceasta este o discuţie pe termeni lung, dar după părerea mea nu avem altă soluţie canonică. Cu cât amânăm ajungerea la această soluție cu atât perpetuăm dezbinarea şi lăsăm câmp liber sectelor şi celor care profită de pe urma faptului că noi ne certăm între noi. Adică, în alți termeni, principiul divide et impera – dezbină pentru a conduce – se aplică nu numai în politică, ci din păcate şi în Biserică, ceea ce este deosebit de grav. Noi, prin felul acesta, contrazicem faptul că suntem aceeaşi Biserică. De aceea autocefalia unei Biserici locale unificate (cu un sinod având, la rigoare, și episcopi pentru populația rusă) rămâne, într-un termen de timp nu imediat, dar nici foarte îndepărtat, singura cale de urmat. Important este ca Bisericile Ortodoxe locale să ajungă la un comun acord asupra criteriilor necesare pentru declararea autocefaliei unei Biserici, proces în plină desfășurare. Repet: nu este un drum ușor, dar nu avem la el alternative reale. Să ne dea așadar Dumnezeu gândul cel bun!

Interviu realizat de Ecaterina Luţişina

Sursa: www.ascor.md via site Radu Preda.

luni, 13 iunie 2011

La Prislop florile vorbesc

















Mormîntul Părintelui Arsenie Boca












Foto: Olga Bersan, Mănăstirea Prislop(Hunedoara) , iunie 2011.

Imagini din Cipru

Mi-am dorit să văd această țară deși timpul a fost foarte scurt și puțin îngăduitor cu tot ceea ne-am propus.
Am descoperit în Cipru, așa cum de fapt intuiam, o combinație perfectă, un amestec de influențe orientale și occidentale, un pămînt aparte, o cultură specifică cu rădăcini adînc ancorate în istorie. Bizanțul este încă prezent cu farmecul lui de neînlocuit, iar urmele lăsate de Sf. Ap. Pavel, Sf. Barnaba și Sf. Lazăr cel înviat a patra zi din morți se întrevăd în credința ortodoxă a ciprioților și în bisericile lor. Sinaxarul ortodox este plin de sfinți ciprioți, munții și dealurile sunt împînzite de mănăstiri, locașuri și biserici ortodoxe.
Un pitoresc aparte.
La întoarcere am avut sansa unei frumoase priveliști peste munții Troodos din avion. Ape.
La Nicosia, ca de fapt în tot Ciprul, resimți puternic durerea separării acestui stat, a diviziunii geografice, administrative și politice din 1974 care a declanșat o mare tragedie peste această țară și peste acest popor, drept ca o consecință indirectă a invaziei otomane din sec. XVI în insulă. În același timp figura Arhiepiscopului Macarios al III-lea, devenit și primul președinte de țară (1960-1977), este vie și plină de recunoștință în memoria ciprioților. Este considerat un erou național care a obținut independența statului cipriot după ce acesta fusese o perioadă considerabilă colonie britanică.
Am reușit în scurta noastră trecere pe fugă și pe o căldură imposibilă să vizităm Muzeul Bizantin construit din inițiativa marelui arhiepiscop, unde, am putut vedea ,,pe viu” bucăți din mozaicurile Kanakaria(sec. VI) și multe icoane bizantine vechi, de o frumusețe și o valoare inestimabilă pînă atunci admirate de mine numai în albume.
Mulți compatrioți plecați la muncă am întîlnit acolo. Din păcate, ca turiști, am resimțit o rezervă și o răceală din partea englezilor și a ciprioților în momentul în care ne declaram naționalitatea deoarece, am înțeles mai tîrziu, că suntem rău famați în această țară. Aproape toate știrile media cipriote conțin un delict în care să fie implicați cetățeni de naționalitate română.
În schimb, am rămas cu imaginea unor monahi filiformi dintr-o pustie fierbinte, tăcuți, cu ochi negri foarte grăitori și de o agerime discretă, care, înainte de a le vedea mănăstirea în care viețuiau, ne-au îmbiat cu smerită ospitalitate cu dulciuri și apă rece. Nu le voi putea uita niciodată bunătatea și curăția inimii cu care ne-au primit.


toridul Cipru(Protaras)





Mănăstirea Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe de lîngă Larnaca

tot ea

Biserica Sfîntului Mucenic Gheorghe din Paralimni(detaliu intrare)


tot Biserica Sfîntului Mucenic Gheorghe din Paralimni




Palatul Arhiepiscopal din Nicosia; în față statuia Arhiepiscopului Macarios al III-lea care a condus Ciprul în calitate de președinte (1960-1977). Ciprioții au mare cinste și evlavie față de el , de modul în care a slujit țara și pentru ceea ce a lăsat moștenire urmașilor




chiupuri; concepute cu multă înțelepciune, aceste vase, dacă aveau vărful ascuțit la baza mare grănele fiind apărate de mucegăire în lipsa contactului cu pămîntul se conservau mult mai bine,; azi, obiecte ornamentale pline de farmec



Biserica Sf. Lazăr fratele Martei și al Mariei-prietenii Domnului;
Larnaca este locul unde a slujit și unde se află parte din moaștele lui(craniu). O biserică deosebită, de o rară frumusețe.



curtea interioară a Bisericii Agios Lazaros din Larnaca


Muzeul Bizantin și Centrul Cultural al Arhiepiscopului Macarios al III-lea( capitala Ciprului grec Nicosia)


Biserica Mitropolitană din Nicosia(vedere laterală)


Biserica Mitropolitană din Nicosia (vedere din față)

stil arhitectural mediteranean



gard viu-detaliu



mal spre Famagusta(zona cipriotă turcă)


Mediterana cipriotă


limpezimi albastre


reflexii albastre și ocruri elegante ca în mozaicurile bizantine din Agia Sophia,

reflexii translucide de safir, smarald, amestist, toate în continuă schimbare funcție de lumina zilei




Ciprul este țara pisicilor.



La revedere!


între cer și pămînt(Turcia)


deja acasă, orașul Constanța și portul(...) văzute de la 11.000 m altitudine


Ardeal, pădurile sunt petele închise la culoare




,,Cerul e o pasăre în Dumnezeu”(D. Turcea)


foto: Corina Negreanu
Dedic aceste poze-fragmente vizuale Adelei.