vineri, 20 mai 2011

Sila, scîrba și greața

Cine-i aceasta, ziceau ele, care strălucește ca zarea
și ca luna-i de frumoasă,
ca soarele-i de luminoasă și ca oastea de război temută?[Cîntarea Cîntărilor - 6,10]

Numărul special din noiembrie 1975 al prestigioasei publicații Nouvelle Revue Francaise este în întregime consacrat jurnalului intim. Deși un articol al bătrînului eseist Emmanuel Berl contesta și posibilitatea și interesul ținerii unui astfel de jurnal - pe care-l socotește mereu artificial pentru că de fapt destinat publicului -, numărul special al NRF conține mult material de foarte bună calitate și, totodată, foarte semnificativ pentru starea de spirit a unei părți a intelectualității franceze, engleze și americane. (Căci nu figurează numai autori francezi în respectivul număr.)
Starea de spirit vădită de mai toate textele publicate este una pe care termenii de pesimism, tristețe și deznădejde nu o pot caracteriza îndeajuns, și nici exact. Este vorba mai curînd de o intensă greață, o imensă scîrbă și o profundă silă. Față de ce? De sine, de oamenii ceilalți, de lume, de natură, de societate, de orice ideal, de formalități și politețe, dar și de simplicitate, de grijile și mărunțișurile vieții, de eforturi și îndatoriri, de plăceri personale ori de bucurii împărtășite, de distracții și cugetare.
Laitmotivele covîrșitoarei majorități a notelor, însemnărilor și jurnalelor apar în primele rînduri și persistă în cursul intrărilor cotidiene, ele se amplifică în referirile la întîmplările cele mai comune ale vieții de zi cu zi ori sunt deduse din lecturi, reflecții și citate din literatura și filosofia universală. Pretutindeni scriitori manifestă o aceeași suverană plictiseală, o aceeași totală neîncredere, o aceeași necruțătoare bănuială față de prietenii, cunoscuții, colegii și coexistenții lor. Nota dominantă a reacției iscată de orice întîlnire, conversație ori contact s-ar putea exprima în formulări verbale ca: ”Ce spui, Franz?”, ”De-ar muri socru să-i iau locu”, ”Bună ziua ți-am dat, belea mi-am luat”.

lucrarea omului în natură( I)


Mai specifice par însă disprețul pentru orice gînduri sau activitate, luarea în bășcălie a ceea ce - cu un termen oarecum cazon - oamenii s-au obișnuit a numi regulile de conviețuire, a preceptelor kantienei morale practice, a de mai mult osînditelor ”sentimente frumoase”. (Ca să nu mai fie pomenită bunavoință, noțiune propulsată în spațiul extragalactic.) Dar nici atitudinile acestea nu definesc încă diferența specifică a jurnalelor tipărite deNRF; e mult mai mult decît atît, e mai ales vorba de un proces lăuntric, de simptomele unei stări psihomatice axate pe o reacție de fapt nouă, paroxistică, în istoria ideilor și comportamentelor omenești.
Căci scîrbă au aratat de mult toți moraliștii tuturor timpurilor față de păcate și vicii. Prin silă, Kierkegaard a înțeles faza finală a ”detașării de lume”, la care îl sfătuiește pe orice ins să ajungă în ajunul morții (ori pe care, în numeroase cazuri, bolile, infirmitățile și decreptitudinea, de nu înțelepciunea, i-o impun). O silă, o scîrbă față de ispitele, exigențele și veșnic nepotolitele dorinți ale ființei vii există și la Buddha și discipolii săi. Greața e însuși titlul unei celebre cărți a lui J.P.Sartre (1938), unde personajului central al povestirii îi este lehamite și oroare atît de cerul înstelat cît si de rădăcinile copacului privit de aproape: pretutindeni nu dă decît de materie, de colcăială, viermuirea și vîscoasa mișunare a organismelor și țesuturilor. De aspectele sordide ori pur și simplu elementare ale vieții, de servituțile ei trupești s-au îngrozit sau cel puțin s-au ținut cît mai departe (stingheriți, ofuscați) mulți gînditori ce voiau să accentueze latura spirituală a omului, ”măreția lui” (cum spunea Bossuet), avîntul lui (fie și donquijotesc la nevoie).
Acum plictiseala, dezinteresarea de toate, stenahoria, dezgustul, năduful, acreala merg mai departe și par a izvorî din locuri mai adînc tăinuite în viscere, în cortex și-n inimă, în centrii nervoși, în ascunzișurile zidirii individuale însăși.
E, în parte, și o reapariție a mai vechilor slogane ”nu-mi pasă”, ”mă doare-n cot”, ”prea puțin mă sinchisesc”, care avuseseră putere de circulație în preajma celui de-al doilea război mondial (mai ales în Franța: je m`en fous!). E și o trufie exacerbată, neîngrădită - a eului auto-idolatrizat și negator al întregului mediu ce-l înconjoară, a lumii în care e constrîns să ia la cunoștință că - iremediabil - se află (in der Welt sein, spune filosofia germană, ori: da sein). O trufie, dar și o ură, o acreală: o ură impersonală și o acreală de sine și de toti, împotriva sinelui și a tuturor. E și un egoism total, hiper nietzschean, dar și tare meschin (singura cale de împăcare cu viața e alcoolul, savurat solitar, ori stupefiantul - cînd nu e spectacolul suferinței și agoniei celuilalt), o trufie, un egoism, o post-berkeleyană epistemologie din care se trag toate consecințele pînă la capăt, la capăt țîșnind ideea că numai eul (eul meu, se-nțelege) are dreptul la viață și fericire, nu pentru ca ar fi mai curat, mai bun, mai puternic ori mai deținător de adevăruri, ci pentru că pur și simplu e unica realitate și-i suveran absolut. Gunoi, scrum și bălegar sunt semenii acestui Eu, și vid, pustiu, mlaștină e spațiul tot, după cum tîrfe și mișei sunt toate femeile și toți bărbații pe care plimbările nocturne ori peregrinările diurne i le scot în cale eului năpădit de silă, scîrbă și greață.
Senzația aceasta, orgolioasă, dar și chinuitoare, aidoma, poate pe alt plan, suferințelor îndurate de bolnavii psihici (și care-i foarte asemănătoare acediei evlavioșilor) nu-i oare o morfoza - perfidă - a iadului aceluia pe care-l cunosc, cînd ajung să le lipsească ”produsul”, înrobiții halucinogenelor? Față de cei ce-l resimt - oricît ar fi de talentați, ori de impresionante intimele lor notații (adeseori artistic filtrate) - ce altceva se poate nutri decît o mare, adancă și sinceră milă? Mai nefericită, apăsătoare și dureroasă formă de tulburare a psihiei cu greu poate fi imaginată. Se cuvine, însă, în prealabil, a înceta să ne închipuim o astfel de condiție cerebrală drept ceva care asigură o liberatoare rupere de realitate (cu tot cortegiul ei de griji, supărări, nedreptăți, umilințe etc, etc.) și deci drept o pătrundere într-o regiune euforică. Schizofrenia, sub toate aspectele ei - chiar cele mai benigne - e aducătoare numai de chinuri față de care ”sordida viață comună” nu-i exclus să pară un liman încîntător. Viața aceasta comună poate fi depașită și transfigurată. Nesocotită nu poate fi. Iar cei cărora le produce numai silă și scîrbă dovedesc, mai înainte de orice, ca nu sunt capabili să o iubească. Dragostea de viață, de fapt, e un sentiment autonom și nu-i funcție de împrejurările concrete sub care se înfățisează insului. Acestea, da, pot fi grele, urîte, nevrednice, absurde, infame. Ele nu sunt niciodată în măsură să înfrîngă sindromul de bază al unui temperament cumpănit: detașat de ale vremelnicului, mereu și puternic îndrăgostit de viață. Nu cumva exemplul cel mai izbitor al unei asemenea firi îl dă eroul piesei Regele moare (- dar rege, aici, e totuna cu om -) cînd, drept răspuns slujnicei ce se plînge de greaua ei muncă, exclamă: ”Ce minunat lucru e să te scoli, iarna, la cinci dimineața și să te apuci să speli scările de piatră!”

N.Steinhardt


lucrarea omului în natură (II)

5 comentarii:

  1. Anonim:
    recunosc că textul steinhardtian are în principal ca destinatar propriu-mi eu.Sila,scîrba și greața sunt stările care-mi înfrîng de multe ori tonusul și lupta pentru ,,asimilarea corectă”, buna mea așezare în contingent și mă aruncă spre dez-nădejde. Dacă v-a folosit și dvs. atunci chiar mă bucur(dacă pot spune asta...).

    RăspundețiȘtergere
  2. Chiar mult si va inteleg pe deplin si m-as bucura sa mai comunic cu dvs, ca si inainte, caci cred ca aveti nevoie si si acum regret divergenta din trecut!imi sunteti tare draga, ca o a doua mama,suna banal poate,dar e pur adevar.

    RăspundețiȘtergere
  3. Anonim:
    Multumesc tare mult pentru cele scrise.Acum bănuiesc cine sunteți...
    Toate cele bune, putere și har de la Dumnezeu spre plinirea dragostei mîntuitoare.
    Corina N.

    RăspundețiȘtergere
  4. Cred din suflet ca toti avem nevoie de inmultirea acestei dragoste mantuitoare!Chiar azi m-am indeletnicit toata ziua cu cuvinte frumoase si duhovnicesti si "teoretice" in legatura cu aceste virtuti crestine si dobandirea lor, dar oare cati mai stim trairea lor si adevaratul lor sens sfintitor?Va imbratisez cu mult drag si dor.

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.