cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

...........

...........
La Nea Makri/ foto Ilinca Negreanu

marți, 31 mai 2011



,,Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.”(Fac. 2, 8-9)



,,Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului. Fericiţi cei ce păzesc poruncile Lui şi-L caută cu toată inima lor. Că n-au umblat în căile Lui cei ce lucrează fărădelegea. Tu ai poruncit ca poruncile Tale să fie păzite foarte. O, de s-ar îndrepta căile mele, ca să păzesc poruncile Tale! ”(Psalm 118, 1-5)


,,Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află.
(Mt. 7, 14)



,,Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său.” (Psalm 102)

,,Prin ce îşi va îndrepta tânărul calea sa? Prin păzirea cuvintelor Tale.”(Psalm 118,9)


,,Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.”(Fac. 1, 12-13)


,,Lipitu-s-a de pământ sufletul meu; viază-mă, după cuvântul Tău.”(Psalm 118, 25)




,,Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Mt. 6, 26-34)


,,Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă. Tocmiţi sărbătoare cu ramuri umbroase, până la coarnele altarului. Dumnezeul meu eşti Tu şi Te voi lăuda; Dumnezeul meu eşti Tu şi Te voi înălţa. Te voi lăuda că m-ai auzit şi ai fost mie spre mântuire. Lăudaţi pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui. ”(Psalm 117, 27-29)


,,Apoi a mai zis iarăşi Domnul Dumnezeu către Noe: "Iată, ca semn al legământului, pe care-l închei cu voi şi eu tot sufletul viu ce este cu voi din neam în neam şi de-a pururi. Pun curcubeul Meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre Mine şi pământ. Când voi aduce nori deasupra pământului, se va arăta curcubeul Meu în nori. Şi-Mi voi aduce aminte de legământul Meu, pe care l-am încheiat cu voi şi cu tot sufletul viu şi cu tot trupul, şi nu va mai fi apa potop, spre pierzarea a toată făptura. Va fi deci curcubeul Meu în nori şi-l voi vedea, şi-Mi voi aduce aminte de legământul veşnic dintre Mine şi pământ şi tot sufletul viu din tot trupul ce este pe pământ!" Şi iarăşi a zis Dumnezeu către Noe: "Acesta este semnul legământului, pe care Eu l-am încheiat între Mine şi tot trupul care este pe pământ"”.(Fac. 9, 12-17)


,,Ci cât este departe cerul de pământ, atât este de mare mila Lui, spre cei ce se tem de El.”(Psalm 102)

foto: Ilinca Negreanu

vineri, 20 mai 2011

Sila, scîrba și greața

Cine-i aceasta, ziceau ele, care strălucește ca zarea
și ca luna-i de frumoasă,
ca soarele-i de luminoasă și ca oastea de război temută?[Cîntarea Cîntărilor - 6,10]

Numărul special din noiembrie 1975 al prestigioasei publicații Nouvelle Revue Francaise este în întregime consacrat jurnalului intim. Deși un articol al bătrînului eseist Emmanuel Berl contesta și posibilitatea și interesul ținerii unui astfel de jurnal - pe care-l socotește mereu artificial pentru că de fapt destinat publicului -, numărul special al NRF conține mult material de foarte bună calitate și, totodată, foarte semnificativ pentru starea de spirit a unei părți a intelectualității franceze, engleze și americane. (Căci nu figurează numai autori francezi în respectivul număr.)
Starea de spirit vădită de mai toate textele publicate este una pe care termenii de pesimism, tristețe și deznădejde nu o pot caracteriza îndeajuns, și nici exact. Este vorba mai curînd de o intensă greață, o imensă scîrbă și o profundă silă. Față de ce? De sine, de oamenii ceilalți, de lume, de natură, de societate, de orice ideal, de formalități și politețe, dar și de simplicitate, de grijile și mărunțișurile vieții, de eforturi și îndatoriri, de plăceri personale ori de bucurii împărtășite, de distracții și cugetare.
Laitmotivele covîrșitoarei majorități a notelor, însemnărilor și jurnalelor apar în primele rînduri și persistă în cursul intrărilor cotidiene, ele se amplifică în referirile la întîmplările cele mai comune ale vieții de zi cu zi ori sunt deduse din lecturi, reflecții și citate din literatura și filosofia universală. Pretutindeni scriitori manifestă o aceeași suverană plictiseală, o aceeași totală neîncredere, o aceeași necruțătoare bănuială față de prietenii, cunoscuții, colegii și coexistenții lor. Nota dominantă a reacției iscată de orice întîlnire, conversație ori contact s-ar putea exprima în formulări verbale ca: ”Ce spui, Franz?”, ”De-ar muri socru să-i iau locu”, ”Bună ziua ți-am dat, belea mi-am luat”.

lucrarea omului în natură( I)


Mai specifice par însă disprețul pentru orice gînduri sau activitate, luarea în bășcălie a ceea ce - cu un termen oarecum cazon - oamenii s-au obișnuit a numi regulile de conviețuire, a preceptelor kantienei morale practice, a de mai mult osînditelor ”sentimente frumoase”. (Ca să nu mai fie pomenită bunavoință, noțiune propulsată în spațiul extragalactic.) Dar nici atitudinile acestea nu definesc încă diferența specifică a jurnalelor tipărite deNRF; e mult mai mult decît atît, e mai ales vorba de un proces lăuntric, de simptomele unei stări psihomatice axate pe o reacție de fapt nouă, paroxistică, în istoria ideilor și comportamentelor omenești.
Căci scîrbă au aratat de mult toți moraliștii tuturor timpurilor față de păcate și vicii. Prin silă, Kierkegaard a înțeles faza finală a ”detașării de lume”, la care îl sfătuiește pe orice ins să ajungă în ajunul morții (ori pe care, în numeroase cazuri, bolile, infirmitățile și decreptitudinea, de nu înțelepciunea, i-o impun). O silă, o scîrbă față de ispitele, exigențele și veșnic nepotolitele dorinți ale ființei vii există și la Buddha și discipolii săi. Greața e însuși titlul unei celebre cărți a lui J.P.Sartre (1938), unde personajului central al povestirii îi este lehamite și oroare atît de cerul înstelat cît si de rădăcinile copacului privit de aproape: pretutindeni nu dă decît de materie, de colcăială, viermuirea și vîscoasa mișunare a organismelor și țesuturilor. De aspectele sordide ori pur și simplu elementare ale vieții, de servituțile ei trupești s-au îngrozit sau cel puțin s-au ținut cît mai departe (stingheriți, ofuscați) mulți gînditori ce voiau să accentueze latura spirituală a omului, ”măreția lui” (cum spunea Bossuet), avîntul lui (fie și donquijotesc la nevoie).
Acum plictiseala, dezinteresarea de toate, stenahoria, dezgustul, năduful, acreala merg mai departe și par a izvorî din locuri mai adînc tăinuite în viscere, în cortex și-n inimă, în centrii nervoși, în ascunzișurile zidirii individuale însăși.
E, în parte, și o reapariție a mai vechilor slogane ”nu-mi pasă”, ”mă doare-n cot”, ”prea puțin mă sinchisesc”, care avuseseră putere de circulație în preajma celui de-al doilea război mondial (mai ales în Franța: je m`en fous!). E și o trufie exacerbată, neîngrădită - a eului auto-idolatrizat și negator al întregului mediu ce-l înconjoară, a lumii în care e constrîns să ia la cunoștință că - iremediabil - se află (in der Welt sein, spune filosofia germană, ori: da sein). O trufie, dar și o ură, o acreală: o ură impersonală și o acreală de sine și de toti, împotriva sinelui și a tuturor. E și un egoism total, hiper nietzschean, dar și tare meschin (singura cale de împăcare cu viața e alcoolul, savurat solitar, ori stupefiantul - cînd nu e spectacolul suferinței și agoniei celuilalt), o trufie, un egoism, o post-berkeleyană epistemologie din care se trag toate consecințele pînă la capăt, la capăt țîșnind ideea că numai eul (eul meu, se-nțelege) are dreptul la viață și fericire, nu pentru ca ar fi mai curat, mai bun, mai puternic ori mai deținător de adevăruri, ci pentru că pur și simplu e unica realitate și-i suveran absolut. Gunoi, scrum și bălegar sunt semenii acestui Eu, și vid, pustiu, mlaștină e spațiul tot, după cum tîrfe și mișei sunt toate femeile și toți bărbații pe care plimbările nocturne ori peregrinările diurne i le scot în cale eului năpădit de silă, scîrbă și greață.
Senzația aceasta, orgolioasă, dar și chinuitoare, aidoma, poate pe alt plan, suferințelor îndurate de bolnavii psihici (și care-i foarte asemănătoare acediei evlavioșilor) nu-i oare o morfoza - perfidă - a iadului aceluia pe care-l cunosc, cînd ajung să le lipsească ”produsul”, înrobiții halucinogenelor? Față de cei ce-l resimt - oricît ar fi de talentați, ori de impresionante intimele lor notații (adeseori artistic filtrate) - ce altceva se poate nutri decît o mare, adancă și sinceră milă? Mai nefericită, apăsătoare și dureroasă formă de tulburare a psihiei cu greu poate fi imaginată. Se cuvine, însă, în prealabil, a înceta să ne închipuim o astfel de condiție cerebrală drept ceva care asigură o liberatoare rupere de realitate (cu tot cortegiul ei de griji, supărări, nedreptăți, umilințe etc, etc.) și deci drept o pătrundere într-o regiune euforică. Schizofrenia, sub toate aspectele ei - chiar cele mai benigne - e aducătoare numai de chinuri față de care ”sordida viață comună” nu-i exclus să pară un liman încîntător. Viața aceasta comună poate fi depașită și transfigurată. Nesocotită nu poate fi. Iar cei cărora le produce numai silă și scîrbă dovedesc, mai înainte de orice, ca nu sunt capabili să o iubească. Dragostea de viață, de fapt, e un sentiment autonom și nu-i funcție de împrejurările concrete sub care se înfățisează insului. Acestea, da, pot fi grele, urîte, nevrednice, absurde, infame. Ele nu sunt niciodată în măsură să înfrîngă sindromul de bază al unui temperament cumpănit: detașat de ale vremelnicului, mereu și puternic îndrăgostit de viață. Nu cumva exemplul cel mai izbitor al unei asemenea firi îl dă eroul piesei Regele moare (- dar rege, aici, e totuna cu om -) cînd, drept răspuns slujnicei ce se plînge de greaua ei muncă, exclamă: ”Ce minunat lucru e să te scoli, iarna, la cinci dimineața și să te apuci să speli scările de piatră!”

N.Steinhardt


lucrarea omului în natură (II)

,,Părerea obiectivă”

De multe ori auzim în jurul nostru că se împart și se emit păreri obiective, despre un eveniment, despre cineva sau ceva etc. E plin televizorul de ,,păreri obiective” în talk-shows-uri. Așa zisa obiectivitate a unei persoane chiar și atunci cînd există pretenția profesională sau de specialitate atît de mult pretinsă, căutată și lăudată astăzi, este, după părerea mea, o iluzie și o ispită. Poate fi vorba cel mult de ceea ce ne aduc aminte și vedem la toți sfinții, de dreapta măsură(virtutea virtuților). Adevărata obiectivitate(dacă este să folosim acest termen) este ,,subiectivitatea” lui Dumnezeu, dar aici cei doi termeni își pierd înțelesul obișnuit.
Sunt încă oameni în țara asta(este adevărat că sunt rari sau ,,neînsemnați”) dăruiți de Dumnezeu, plini de har, care pot cutremura în cîteva minute pînă sufletele cele mai învîrtoșate. Însă aceasta se datorează milei și harului lui Dumnezeu pe care îl lasă să lucreze prin ei. Doar Dumnezeu poate face și ,, din pietre, fii ai lui Adam”, lucruri și situații care par neînsemnate sau fără sorți de izbîndă se pot transforma prin bunătatea și mila lui Dumnezeu în cărări spre Împărăție. De asemenea acțiuni care necesită multă energie și oboseală, fără ajutorul lui Dumnezeu rămîn neînsemnate și nelucrătoare, fără folos duhovnicesc(alt termen de care trebuie să avem grijă cînd îl folosim azi...uzat dar golit de conținut).
Deci, numai Dumnezeu în marea Sa iubire și pentru rugăciunile smerite și neștiute poate face ca o lucrare omenească să devină lucrătoare, dumnezeiască.

luni, 16 mai 2011

delicatețea sau evadarea într-o lume din ce în ce mai paralelă cu-a noastră

pictura maestrului Ștefan Câlția


Ortodoxie si Postmodernitate


Miercuri, 18 mai a.c., va avea loc conferința organizată de A.S.C.O.R. Cluj în colaborare cu Ed. Eikon, însoțită de lansarea volumelor aparținînd binecunoscutului teolog Radu Preda, din ciclul Studii Social-Teologice: ,,Ortodoxia și ortodoxiile” și ,,Revenirea lui Dumnezeu”.
Conferința Ortodoxie și Postmodernitate, Șansele unui dialog amînat va avea loc la Facultatea de Drept, Amfiteatrul Speranței, str. Avram Iancu, nr. 11, ora 19, Cluj Napoca.


afiș: arh. Ruxandra Berinde

Incursiune în istorie cu Iulian Capsali






Despre aromânii din Albania, Iulian Capsali în dialog cu tinerii de la Biserica Studenţilor





Ce ştim şi ce nu cunoaştem despre aromâni? Aceasta este o întrebare la care mulţi tineri din comunitatea Bisericii Studenţilor nu s-ar fi gândit poate niciodată sau poate doar ocazional, într-o anumită conjunctură, dacă nu ar fi avut ocazia să îl aibă invitat pe regizorul, jurnalistul şi pictorul Iulian Capsali care să le prezinte un film documentar despre aromânii din Albania, intitulat „În spatele istoriei”.

Evenimentul a avut loc în deja binecunoscuta locaţie – demisolul Bisericii Studenţilor, marți 10 mai anul curent. După vizionarea filmului, regizorul şi jurnalistul Iulian Capsali, el însuşi având rădăcini aromâne, a răspuns înrebărilor şi a oferit informaţii captivante despre peliculă şi despre soarta acestui neam dispersat de-a lungul istoriei în diferite regiuni geografice, astăzi putând fi întâlnit în aproape toate statele din arealul balcanic, dăinuind ca aromâni prin intermediul tradiţiilor şi culturii, dar mai ales prin credinţă. „În spatele istoriei” a fost proiectat într-o zi simbolică, 10 mai, Ziua Naţională a României între anii 1866-1948. De altfel, perioada înfloritoare a României din timpul instaurării monarhiei s-a dovedit a fi una prosperă şi pentru aromânii din Albania, Bulgaria, Grecia, Macedonia. Regele Carol I a fost cel care s-a preocupat de deschiderea şcolilor şi a bisericilor în limba română pentru această poulaţie cu sânge daco-roman. Au fost anii de glorie culturală, educaţională şi de apropiere cu românii din România.

O incursiune în istorie utilă şi care ne face conştienţi de puţinătatea cunoaşterii adevăratei istorii. De ce am avea nevoie să ştim mai multe despre aromâni? Pentru că, aşa cum reiese din mesajul filmului, aromânii, mai ales cei din Albania, au fost şi mai continuă să fie, foarte firav, este adevărat, ataşaţi de România. Pentru că aromânii sunt fraţi cu românii, având aceleaşi rădăcini latine, fiind mai exact o ramură a latinităţii răsăritene, alături de dacoromâni, meglenoromâni şi istroromâni. De-a lungul veacurilor, ei au avut o istorie zbuciumată, una care i-a adunat, apoi i-a dispersat, un parcurs istoric tumultuos ce nu le-a permis să formeze un stat modern definit în termenii acutali; dar aromânii au rezistat cu tenacitate şi au refuzat să fie asimilaţi de populaţia băştinaşă majoritară a ţărilor unde mai sunt întâlniţi în prezent. Întâlnirea cu aromânii ar fi interesantă şi pentru exemplul lor de dârzenie, tenacitate şi bărbăţie istorică.

„În spatele istoriei” este un documentar sensibil construit în jurul unor poveşti de viaţă ale aromânilor din diferite localităţi ale Albaniei. Primele secvenţe fac referire la băştinaşii din Corcea, un sat albanez în care aromânii încă mai vorbesc româneşte, unde slujbele răsună în grai românesc, iar bătrânii îşi amintesc cu nostalgie de anii când în Corcea exista o şcoală românească, una dintre cele mai bune instituţii educaţionale ale timpului. Fascinaţia povestirii orale, aşa cum probabil s-a şi transmis istoria aromânilor, este extrem de bine surprinsă în film prin relatările pline de viaţă, presărate cu un umor sănătos, ale contemporanilor evenimentelor din timpul Preotului Haralambie Balamace – PapaLambru, personalitate emblematică pentru Corcea. În afară de moartea martirică a lui PapaLambru pentru apărarea aromânilor fărşeroţi în faţa influenţei grecoamnilor, bătrânii povestesc despre rolul important pe care l-a jucat această personalitate marcantă în fondarea şcolii şi a bisericii din localitate, dar şi despre avântul cultural ce a luat naştere datorită preotului martir. Poezia tesatmentară semnată de Haralambie Balamace este edificatoare în acest sens.

Călătoria documentară continuă cu prezentarea ruinelor din oraşul Moscopole, odată leagănul aromânilor, vatră culturală şi religioasă care putea concura doar cu oraşul Constantinopol. Odinioară, aici erau cele mai impunătoare biserici din Balcani, cu o pictură şi arhitectură de o rară frumuseţe. Aşa cum atestă datele istorice, în secolul al XVIII-lea, în Moscopole existau în jur de 70 de biserici, bănci, o tipografie – unica din tot Imperiul Otoman şi Universitatea „Noua Academie”. Astăzi, aşa precum spune şi filmul, „doar legendele şi ruinile bisericilor – punţi atât de necesare unei memorii atât de fisurate” au mai rămas dintr-o metropolă de altădată. Ceea ce ar putea prezenta importanţă pentru români este faptul că personalităţi ca Mitropolitul Andrei Şaguna şi luptătorul pentru drepturile românilor din Transilvania, Emanuil Gojdu, sunt aromâni originari din Moscopole.

Aducând în prim-plan imagini ale unor Biserici părăsite, precum ar fi cea din localitatea Şipsca, regizorul filmului nu ar fi putut creiona un cadru complet dacă nu ar fi vorbit despre instaurarea regimului comunist în Albania, perioadă cumplită pentru întreaga populaţie a acestei ţări, inclusiv pentru aromâni. Albania a fost declarată primul stat ateu, ceea ce a însemnat distrugerea în totalitate a bisericilor şi înverşunarea de a stârpi sentimentul de religiozitate. Urmările regimului atroce nu s-au lăsat aşteptate, oamenii fiind prigoniţi şi închişi, lăcaşurile sfinte nimicite, iar tot ce amintea de credinţă scos în afara legalităţii. Dar aşa cum s-a adeverit, comunismul nu a putut nimici firescul din firea umană – credinţa şi încrederea în Dumnezeu, iar filmul, printr-o măiestrie regizorală, scoate în evidenţă importanţa religiozităţii în păstrarea valorilor şi în perpetuarea unui neam, aromânii fiind un exemplu grăitor în acest sens.

De la credinţă spre cultură, dinspre cultură către Dumnezeu, pe tot parcursul documentarului camera este centrată pe chipurile celor în ale căror vine mai curge sânge de aromân şi care „nu cer decât să nu piară foarte repede”. Spre final, privitorului i se oferă posibilitatea să descopere extraordinara tradiţie a cântecelor polifonice, tehnică de interpretare plurivocală unică păstrată de aromâni. Aceasta reprezintă un dialog muzical viu care constă în cântarea unor poveşti de viaţă. Chiar dacă versurile nu pot fi înţelese, interpretarea, implicarea şi dibăcia artistică naturală este atât de impresionantă, încât nu numai urechea, ci şi ochiul este atras de această structură culturală oarecum arahaică, dar atât de emotivă.

Simbolic, epilogul filmului îi readuce în faţa camerei pe bătrânii melancolici care îşi aduc aminte de vremurile când în localitatea Corcea din Albania, în incinta şcolii româneşti, se preda despre Carol I, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu... Planşetele cu personalităţile istorice, păstrate cu sfinţenie în casa care a fost Consulatul României în Corcea, demonstrează afinitatea aromânilor cu românii, dorinţa lor de a nu fi uitaţi şi, mai presus de toate, de a nu dispărea ca şi neam.

redactor ,,Foaia Filocalia” Tatiana Onilov


Secvență din filmul documentar ,,În spatele istoriei” regizat de Iulian Capsali



In anul 1900 un englez, (C.N.E. Eliot) spunea ca poti trai si calatori in
Balcani fara sa-i vezi pe aromani sau fara sa auzi vorbindu-se de ei. Odata
ce i-ai descoperit insa, risti sa cazi in cealalta extrema si sa-i vezi
peste tot. Titlul filmului regizat de Iulian Capsali - In spatele istoriei -
poarta in el aceeasi ambiguitate. Poate fi inteles si ca o referire la
istoria lor ocultata (de ei sau de catre ceilalti), subterana (istoria
aromanilor este in primul rand orala). Dar poate fi si o referire la faptul
ca, de multe ori, aromanii sunt cei care fac istoria (referinta clasica
fiind aceea de "popor ferment").

Filmul In spatele istoriei este o colectie de povesti despre aromanii dinAlbania: povestea scolii si bisericii romanesti din Corcea precum si pe cea
a fondatorului acestor doua institutii, Preotul Haralambie Balamace - PapaLambru, cum a ramas el in constiinta populara. Moartea sa martirica (a fost ucis de antartii greci), putin cunoscuta chiar si in Albania, a lasat in urma un cintec. Drama lui sta ca un lintoliu peste un neam care "nu cere decat sa nu piara foarte repede" dupa cum se exprima Pandi Bello, unul dintre intelectualii aromani importanti ai Albaniei. O poezie inedita, testamentara, a parintelui Balamace, face pandant cu un cantec in prima auditie al farserotilor din Andon Poçi, cei ce ilustreaza fascinanta muzica plurivocala a aromanilor din Albania. Din acest documentar nu ar fi putut lipsi Moscopole, orasul legendar al aromanilor din care au mai ramas bisericile sale remarcabile, scapate ca prin minune de frenezia distrugatoare a lui Enver Hodja, cel care a proclamat Albania ca fiind primul stat ateu al lumii.

Cum au supravietuit, cum se raporteaza aromanii la ei insisi, cum isi gestioneaza libertatea castigata intr-un stat care nu ii recunoaste ca minoritate, sunt cateva aspecte la care filmul incearca sa raspunda prin vocea protagonistilor sai. Un film in care muzica si naratiunea sunt intrepatrunse de umor si melancolie.

Documentarul este inchinat memoriei Irinei Nicolau, cea care iubea atat de
mult povestile si ne invata ca in ele poti regasi tot ce este important in
aceasta lume.