joi, 3 iunie 2010

Gesturi rare

M-am îndemnat să scriu, ca urmare a unor observaţii uluitoare, prilejuite de participarea la o conferinţă, al cărei subiect a fost un anumit fel de poezie, la Universitatea din Cluj, seara, în amfiteatru plin cu studenţi şi cu persoane mai în vîrstă. Poetul – n-am să-i spun numele – era o persoană matură, cu o tinereţe distinsă în gesturi elocvent temperate, fără morgă intenţionat intelectuală, vorbitor bun, relaxat şi cald. Locul unde mă aflam, în sală, m-a fixat în traseul unui dialog surprinzător, care mi-a descoperit o alegere posibilă, pe care, noi toţi, o facem mult prea rar, în familie. 

Soţia poetului era aşezată imediat în spatele meu, iar el o căuta, vorbind, cu privirea. Nu o privea întrebător, nu cerea ajutor, pur şi simplu ochii lui reveneau din sală, căutînd-o mereu, ca pentru o confirmare a prezenţei ei acolo, o nevoie permanentă de contact vizual şi, poate, de suport. Pentru că, deşi tot ce spunea el era neşovăielnic şi limpede, părea că, vorbind sălii, poetul i se adresa, în acelaşi timp, în particular, soţiei lui. Iar doamna îi răspundea. Abia auzit, desigur, numai în imediata ei apropiere, şoptea mici replici sau îngîna cîte un cuvînt în prelungirea celor spuse de el. Îi sesizam, uneori, mişcarea de aprobare din cap, distingeam o vorbă în completare la cuvintele lui. Nu deranja pe nimeni, era desăvîrşit de discretă, probînd o incredibilă relaţie mentală cu soţul ei, în mijlocul unei săli pline. Dacă nu ştiai cine este, o credeai doar o persoană captivată de subiect.

Nu-mi venea să cred: asistam la un dialog graţios şi fermecător, perfect natural, în balansul vocilor – a lui sonoră, puţin guturală, a ei şoptită delicată. Desigur că nu se aflau împreună, într-un asemenea cadru, pentru prima dată. Cu toţii ştim cît de bine se cunosc, reciproc, soţii şi cît de familiare le sînt reacţiile, atitudinile, schematismele, precum şi ideile serioase şi motivaţiile profunde. E de presupus, deci, că doamna îşi cunoştea foarte bine soţul şi, de asemenea, că lui îi era cunoscut modul ei de a gîndi. Şi, cu toate acestea, în întreaga sală, timp de două ore, doamna a fost cea mai sinceră ascultătoare a lui. 

N-am ştiut prea bine la ce asistasem. Abia acasă soţia mea – femeie şi ea, nu? – a descifrat sensul întîmplării, pentru mintea mea şi a numit-o precis: era admiraţie pură, ceea ce-şi dăruiau cei doi. Un cadou fragil pe care, de cele mai multe ori, uităm să-l oferim, în familie, celui de lîngă noi – soţ, soţie, copil. Şi care nu costă decît atenţie. Dar care rodeşte însutit, în încrederea în sine a celui care îl primeşte; şi care scoate din noi tot ce avem mai bun – recunoştinţa, dragostea, generozitatea. Cei doi soţi dovedeau, atît de evident, dar numai pentru norocoşii aflaţi în preajma doamnei, ceea ce, eu unul, nu văzusem niciodată pe viu, şi mai mult chiar, am putut să-mi amintesc, astfel, cît de rar am avut, eu însumi, inspiraţia durabilă a unei asemenea atitudini. M-am întrebat dacă cei doi erau conştienţi de faptul că se manifestau, natural, într-o relaţie formidabil de spectaculoasă, dar, paradoxal, discretă. Am convingerea că ştiau exact ce fac. Era modul lor de a respira împreună. 

Domnule, cît de des îi declaraţi soţiei admiraţia? Doamnă, cînd îi arătaţi soţului admiraţia dvs.? Părinţi, de cîte ori le spuneţi copiilor că îi admiraţi?
Mihai Idu


Domnule Mihai Idu, vă mulțumesc(chiar dacă sună formal) pentru onoarea unui asemenea comentariu pe care nu l-am putut lăsa așa...ci am voit să-l fac mai vizibil aici pe blog. http://corinanegreanu.blogspot.com/2010/05/despre-ioan-pintea.html#comments
Iar eu, ca o melomană ce sunt, îi dăruiesc sufletește  o piesă muzicală, care, cred eu, se potrivește cu destinul unei femei-preotese așa cum este doamna Violeta Pintea. O sărut cu drag și o îmbrățișez întru Domnul!





15 comentarii:

  1. Doamne, ajuta!
    îți multumesc pentru ca ai adus in fata mea un astfel de gest minunat.

    as dori acum sa te intreb ceva. in coloana din dreapta, este o marturie a lui Aurel Cioran, Sibiu, 11 nov. 1994. ai putea sa imi spui mai multe despre ea? te rog mult.

    RăspundețiȘtergere
  2. Ramona,
    este un text preluat din Revista Mitropoliei Clujului Renasterea, 1995, ianuarie, in Foaia Ascorului de atunci (si inca de azi) -Filocalia. Am cautat niste materiale si intamplator am redescoperit acest text maximalist,concis, despre credinta. Pe scurt, Aurel Cioran(1914-1997) este fratele mai mic al lui Emil Cioran, fratele ,,credincios" care a fost inchis pe motive legionare vreo sapte ani alaturi de alte personalitati intelectuale marcante, coleg de celula la Aiud cu pr. Zosim Oancea si urmarit/santajat apoi de Securitate din cauza fratelui plecat la Paris.Un om de o moralitate impecabila.

    RăspundețiȘtergere
  3. Unui anonim:
    Am să vă spun o poveste.

    De ani de zile mi-am dorit o grădină. Ajunsesem aproape de obsesie. O vedeam. Pentru noi. Aievea, îi resimțeam existența așa cum li se întîmplă bolnavilor cărora li se amputează unul din membre iar ei, imaginar, resimt durerea fizică a prezenței lui în absență, ca și cum încă l-ar poseda. Grădina pentru mine devenise un fel de eu fizic amputat. Cu atît mai mult cu cît 12 ani i-am trăit alături de familie la etajul 7 fără lift, într-un apartament cu o singură cameră, în mijlocul unui oraș agitat. Eu, care în copilărie cutreieram hotarele și ore în șir îmi plăcea să scrutez meditativ linia orizontului. Nu am avut șansa fericită ca să întîlnesc oameni în viață la vederea cărora să simt cum mi se aprinde inima în mine pentru Dumnezeu, așa, ca o străluminare, dar, Dumnezeu mi-a vorbit întotdeauna prin natură.Așa că atunci cînd un petic de pămînt strîmtorat între blocuri și case l-am numit ca fiind o posibilă grădină, energia mea s-a canalizat într-atăt încît să se poată înfăptui asta.Da. Din buget( pe măsura lui) îmi făceam parte ca să mai adaug ceva acolo. Așa am început ,,numirile".Aidoma lui Adam.Mă simțeam uneori vinovată pentru lipsa mea de măsură. Mă simțeam vinovată că poate sunt prea irațională și pierd multă vreme.Dar ce miraj existențial! Să tremuri la fiorul fiecărei frunzulițe, fiecărui mugurel, fiecărei reușite a diversității vegetale. Căci, nu e lucru simplu!... Nu pot uita glasul fiicei mele cînd mi-a strigat: ,,Mama, vino să vezi ceva!” Erau primii colți verzi ai ierbii. Nu, nu exagerez. Parcă asistam la o nouă recreere a lumii.N-am să vă povestesc despre lipsa mea de știință și de pricepere atunci cînd au năpădit dăunatorii, sau purecii de plante care perforau frunzulițele crude, iar eu din prostie am ars totul cu o soluție ,,concentrată” astfel încît în plină lună de primăvară în grădina mea era... toamnă, asta după ce mai întîi purcesem la una ecologică dar fără efectul scontat. De lalele primite tocmai din Olanda de la o prietenă pe care mi le-a sfîșiat un îngheț rebel, în plină creștere. Despre fiorul vremurilor mari, cînd gheața căzută din cer a franjurat tot. Bietele petunii! Strivite cum erau, au reînviat! N-am să vă povestesc cum levănțica și sălvioara au rezistat toată iarna iar acum se pregătesc de floare. Sau cum petuniile închise la culoare au un miros muuuult mai rafinat decît celelalte, mai spectaculoase la vedere.N-am să vă povestesc cum resimt așezarea vremii în mine odată cu sorocul fiecărei tufe sau plante de sezon.Sau, despre emoția fiecărei ,,izbînzi” înflorite... Despre greierii care noaptea însuflețesc grădinița. Ce musafiri, trimiși de Dumnezeu!... Dar, într-o zi, la amiază, o pasăre mică și neînsemnată s-a așezat mai întîi pe gard, apoi timidă, pe o rămurică. Nu era mierlă. A început să cînte atît de frumos așa cum nu s-a mai întîmplat pînă atunci. Preț de cîteva minute grădina noastră primea alte valențe, se înnobila prin cîntecul acelei păsări.Devenise un loc ,,vizitat”... Apoi, trei vrăbii zlobii au alungat-o.Steinhardt spunea atît de frumos despre unii oameni că sunt o ,,grădină de om”. Extrapolez și spun că dacă omul e întregul alcătuit de bărbat și femeie, ferice de acel moment cînd vine pasărea aceea măiastră, se așează și începe să cînte.
    Așa că, grădinile nu sunt pentru om. Sunt pentru cîntecul păsării .
    O aștept.

    RăspundețiȘtergere
  4. O poveste frumoasa ... Va inteleg perfect trairile . Le-am avut si eu : obsesia de a avea o gradina , delicatetea florilor , miresmele anotimpurilor , culoarea , iarba , minunatul curcubeu , soarele , umbra , luna , stelele , cerul ... toate pregatindu-se sa ofere ospitalitate musafirilor permanenti din perioada primaverii si a verii : pasarile , insectele... Am si uitat cata bucurie mi-au adus candva .

    RăspundețiȘtergere
  5. (continuare) ... cat despre faptul constientizarii ca Dumnezeu v-a vorbit intotdeauna prin natura ... cred ca nu e deloc putin lucru ...
    Desi , biologic , vedem si auzim bine , in realitate , nu-L vedem si nu-L auzim pe Dumnezeu , multi dintre noi , din felurite pricini . Indraznesc sa spun ca unele dintre ele pot fi obiective . Poate ca unii dintre noi nici nu au auzit de Dumnezeu ( cu precadere cei care au trait in perioada comunista ) sau poate ca L-au asociat doar cu o cladire in care oricum nu se intra sau poate ca au auzit pronuntandu-I-se numele intr-un context murdar si blasfemiator . Sigur ca exista glasul constiintei , dar , ma gandesc ca , s-ar putea , ca acesta sa fie asociat cu o oarecare teama de a nu fi vazut , vorbit de rau ,..., de catre aproapele nostru . Este o mare diferenta intre frica de a-L pierde pe Dumnezeu prin neimplinirea poruncilor Lui si frica de aproapele nostru .
    Fie cat mai multe gradini in care pasarile sa poata poposi si canta !

    RăspundețiȘtergere
  6. Anonim:Vă mulțumesc pentru explicitare,dar, la rîndul meu simt nevoia să fiu mai explicită, cît de cît.
    Povestea mea cu tîlc, fără pretenții de parabolă e alta.Dar uite, că și prin natură ți se pot descoperi adevăruri.
    Pasărea e harul divin pe care se cade să îl dobîndim. Grădina e osteneala căsătoriei.Important e ca să lucrăm grădina și să trecem peste toate încercările, să o pregătim, dar nu pentru sinele nostru egoist, ci pentru ca să se reverse harul(cînd va voi ), singurul în măsură să dea conotații mult mai înalte legăturii binecuvîntate dintre bărbat și femeie, ca o cîntare ce vine și merge spre o altă lume, veșnică,spre alte frumuseți gătite la care nici măcar cu mintea nu le putem gîndi.

    RăspundețiȘtergere
  7. Nu putem lucra gradina corect , daca nu stim de Dumnezeu . Si daca nu e lucrata corect nu vin nici pasarile sa cante .
    Fie cat mai multe gradini in care pasarile sa poata canta !

    RăspundețiȘtergere
  8. Anonim:

    Remarc cît de corect sunteți/procedați în fața lui Dumnezeu și-a mea.

    RăspundețiȘtergere
  9. Realizez ca v-am suparat si imi pare rau . Adevarul este ca am o suparare maaare (pe mine ) , care ma tulbura .
    Cu iertare ...

    RăspundețiȘtergere
  10. Anonim:
    Da` nu m-ați supărat.Îi spuneam ieri și unui prieten că îmi place din zicerile lui Avva Dorothei al Gazei mai ales aceea despre cum, că dacă ne ,,zidim” ortodox, atunci recepționările noastre la orice izvorăște din alt duh, vor fi tot ortodoxe.Avva spunea, în măsura în care trăim Ortodoxia, că trebuie să fim precum porcul al cărui stomac digeră tot felul de ,,porcării”. Da, porcul are un stomac bun, și digeră corect orice îi dai. Deci,dacă recepționăm bine, și metabolizăm corect.

    Ce lucru sfînt este darul Duhului Sfînt!Cum îl sfințește și îl face mai presus de om!De aceea, putem fi cei mai feciorelnici și mai virtuoși căci dacă n-avem undelemn în candele inimii, vai de noi...dar astea sunt lucruri grele, din taina inimii.Nimic nu-i mai gingaș pe lume ca darul Duhului Sfînt,oricînd îl putem pierde, dar, ce Mîngîietor minunat!Un cuvînt de-al nostru chiar de îndreptățire,și îl poate îndeparta...

    RăspundețiȘtergere
  11. Categoric ... Numai ca , sunt oameni care nu au vazut untdelemn in candelele apropiatilor lor si au crescut asa , cu ele goale , dar ar vrea sa le umple , insa nu prea stiu cum . Pana vor afla , va mai trece un timp . Altii poate ca le au pline , dar din diferite frici , nu le descopera . Pt. acestia , un cuvant de indreptatire , secondat de verbul "a ierta" , care par spuse sec , banal , superficial ( din pricina nepriceperii ), este totusi un urcus , fara a avea pretentia dobandirii Duhului Sfant pt.doar atat. Maine , poate , mai urca o treapta ... si pana la urma , cine stie ?
    Sigur ca exista si a treia categorie , care nu vrea untdelemn in candela .

    RăspundețiȘtergere
  12. Trebuie sa stim pretui untdelemnul din orice candela,oricat de mult sau putin ar fi sau si in situatiile triste in care nu exista untdelemn.Prin untdelemnul din candele pline se pot misca si munti poate, candva. Dragostea untdelemnului e receptata de fiecare candela dupa masura sa, cat o poate duce si umple. Contributia virtutilor precum rabdarea si iubirea fata de seamanul nostru, conteaza mult. Fiecare candela are cate un fitil care e vesnic supravegheat sa arda nestingherit,doar ca nu oricine observa acea luminita din fiecare candela si cu atat mai mult untdelemnul.Poate stiti cine a intervenit,doar ca prefer sa raman anonim...(nu sunt acelas cu primul anonim).Iertati anonimatul...

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.