Cătălin Bogdan despre TIFF 2010

MINIMALISM MORAL

TIFF-ul a fost anul acesta mai darnic ca niciodată în filme românești, dovada unui `nou val` care încă nu s-a spart. Se poate chiar spune că tocmai acestea au ținut capul de afiș al unei ediții care altfel nu a prea strălucit. Radu Muntean, care a crescut ca cineast odată cu festivalul (e și regizorul spoturilor), a continuat vâna intimistă și aparent moralistă din `Boogie` cu analiza unui divorț. `Marți, după Crăciun` nu mai vorbește de tensiunile unui cuplu, ci de trecerea, mai degrabă lină, dintr-un cuplu într-altul. Dintr-un anumit punct de vedere, și alte filme ale acestei ediții a TIFF-ului au vorbit despre divorțuri (dincolo de convenția comicului) într-o manieră mai relaxată, înlocuind conflictul dramatic cu o criză atenuată. Pare astfel că în joc e o mentalitate socială emergentă, care încearcă să privească cu un pragmatism cât mai lipsit de tragic rupturile afective. Interesant în filmul lui Radu Muntean e tocmai cum estetica minimalistă (deja exersată în „Boogie„), se pliază pe un minimalism moral. Bărbatul (interpretat de un Mimi Brănescu vulnerabil și de o ambiguă delicatețe) se mută dintr-o casă/familie în alta cu o naturalețe care vrea să suspende orice alt reper în afara dorinței. Inițial complăcut în situația de soț cu amantă, mizând pe ignoranța primei și pe înțelegerea celei de-a doua, perspectiva unui conflict interior cu urmări imprevizibile al acesteia din urmă îl face să tranșeze situația. Frica de a-și pierde amanta îl împinge la a renunța brusc la soție. Întâlnirea cazuală a celor două declanșase o gelozie altfel destul de bine strunită. Dacă bărbatul poate purta cu un disconfort afectiv aparent redus cele două relații (de tonalități diferite, totuși), amanta (interpretată de o Maria Popistașu discret dominatoare) e cea care solicită, printr-un subtil șantaj, exclusivitate. Nu putem deduce celelalte zbateri de conștiință ale celor doi și chiar suntem înclinați să credem că acestea chiar sunt în surdină pentru ei în raport cu dinamica dorinței erotice. Cei doi vor să formeze un cuplu fără restricții dictate de conjunctura unui adulter tăinuit. Bărbatul nu vrea să-și rănească soția, cu siguranță își iubește fiica, nu-i displace un status quo care să-i împace pe toți, dar sensibilitatea sa morală e minimă. Există o vinovăție în raport cu destrămarea familiei, dar nu vizează gestul infidelității ca atare, ci neplăcutele sale consecințe. Dacă ar putea, bărbatul s-ar retrage discret (cum și face, în fond), evitând un rol de combatant care rănește. Psihologia sa este cea a unui om fără mari tensiuni interioare. S-a îndrăgostit de o altă femeie decât soția sa fără să-și pună problema unui păcat. Invocă scuza unui eveniment neprovocat, a unei situații care i-a deschis un orizont existențial pe care nu-l poate renega. Maniera minimalistă a regizorului nu ne lasă să întrezărim posibile premize pentru o astfel de evoluție. Relația soților nu pare una încărcată, iar gesturile de afecțiune, chiar și într-un univers de o familiaritate prea funcțională, nu lipsesc. Cu toate acestea, soțul sfîrșește a se muta la amantă cu inima aproape împăcată. Universul său nu se tulbură, chiar și prietenul său acceptând schimbarea bruscă cu o frivolă complicitate. Pare doar o schimbare de decor, fără sfâșieri lăuntrice. Soția, refugiată în responsabilități și luată prin surprindere pe un plan unde funcționa mai degrabă cu pilot automat, are intuiția unei lupte deja pierdute. Nu se străduiește să-l rețină, chiar îi ușurează pasul rupturii. Copleșită de resentiment și vanitate rănită, nu e capabilă să provoace o adevărată părere de rău in sufletul lui. Astfel încât totul pare un divorț aproape ideal: soția nu te reține, amanta te primește, propria dorință a unei noi iubiri crește lin și fără mari obstacole, ești scutit de orice sincopă afectivă. Acestea sunt e posibile doar fiindcă personajele sunt infirme moral, și nu atât fiindcă sunt în culpă, ci fiindcă tind către atenuarea crizelor de  conștiință. A vrea să fii delicat și neconflictual (cu tine însuți și cu alții) când e nevoie de fapt de fermitate și împotrivire denotă slăbiciune, nu virtute. Filmul e bazat aproape numai pe cadre interioare (în încăperi, în mașină), ilustrînd decupaje de viață lăuntrică, detașate de un univers de viață mai larg. E vorba de un refugiu, dar în raport nu doar cu o situație totuși neplăcută, ci mai ales cu implicațiile proprilor alegeri. Dacă în `Boogie` pendularea era între voluntarism afectiv și nostalgia depravării, aici tema este pur și simplu cea a dezerotizării relației conjugale. Nu întâmplător filmul debutează cu o lungă scenă post-coitum, sugerând cât de erotizată e noua legătură afectivă. Dialogul amanților, conturând lumea lor comună pe cale de constituire, se desfăsoară îmbibat constant de mici gesturi erotice. Ce e nou în `Marți, după Crăciun` în raport cu o temă atăt de clasică este drumul extrem de scurt dintre adulter și divorț. Acesta nu ar fi posibil fără minimalismul moral care ține loc de anestezic, de parcă o istorie de viață s-ar suspenda fiindcă și-a pierdut conștiința propriilor rădăcini și a propriei evoluții. Radu Muntean nu este însă un moralist, el doar consemnează mișcări sufletești ce-și refuză profunzimea.

Cătălin Bogdan

AMBIGUA EXPRESIVITATE

Cel mai de succes festival de gen din Romania, TIFF oferă prilejul publicului nu doar să consume o inedită ofertă cinematografică, ci și să ia contact într-o specială cu realități contemporane. Un astfel de festival de film propune implicit o panoramare a tendințelor lumii actuale, furnizând material prețios pentru eventuale studii antropologice. Însăși selecția filmelor ține cont nu doar de opțiuni estetice, ci și de tematici de factură preponderent `gravă` și de viziuni care problematizează în mod angajat. A privi lumea nu cu o sensibilitate edulcorată, nu ocultând realități deranjante și nici operând reducționisme ideologice ori estetice, iată o alegere programatică. Ce vede însă concret spectatorul?  Probabil ca nicăieri în altă parte în România, la festivalul de la Cluj se pot observa cu ochiul liber mutațiile de moravuri și mentalități. Desigur, o operă de artă, cinematografică în speță, este o convenție care își poate permite să îngroașe realitatea în numele elocvenței mesajului. În același timp, realitățile ilustrate pot rămâne unele marginale, puțin reprezentative pentru ansamblul societății. Dar un fenomen e semnificativ nu doar după criterii statistice, ci și după forța și calitatea impactului asupra unei persoane. Încă de la prima ediție a TIFF-ului s-a vazut interesul pentru `noua dezordine amoroasă` și toate implicațiile sale sociale. Dincolo de preferința cu totul specială pentru universul gay (multe din filmele prezentate au fie și doar scene cu totul secundare de acest gen), regăsim o intreagă panoplie de relații care nu mai țin de valorile familiei tradiționale. Parinți absenți, concubinaje dintre cele mai încâlcite, atașamente perverse și mai ales un orizont apăsător al dizarmoniei și neîmplinirii. Nu mai este vorba doar de vechile crize, precum recrudescența divorțurilor sau traumele copiilor neglijati. Deja se culeg roadele amare ale unei culturi din care a dispărut noțiunea păcatului sexual. Adultere tolerate în numele unei pseudo-filantropii, promiscuitatea proximității unor cupluri fluide, ușurinta patologică a permutărilor sentimentale, toate devin ilustrări ale unei acute conștiinte a neantului interior. Autorii filmelor nu sunt însa niște moraliști cu un dezvoltat simț al responsabilității, ci barometre atrase de dinamica haotică a acestor evoluții. Creativitatea formala (rareori cu adevarat novatoare estetic) se imbină cu tematici deseori perverse după criteriile moralei `clasice` (violență gratuită, iresponsabilitate, comportamente compulsive), ceea ce conduce la mutarea accentului de pe mesaj pe simpla ilustrare. Mesajul artistic, ca și călăuza într-o lume care doar astfel capătă sens, este marea victimă a multor `estetici` contemporane. Multe din filmele de la TIFF denotă, estetic vorbind, o criză a scenariilor. Pentru șansa de a reda imagini înca frumoase povestile sunt deseori încropite, iar psihologiile personajelor puțin credibile.  Aici excesul de realitate (în răspar cu o tradiție care merge mai mult pe transfigurarea estetică) se subminează pe sine, căci însăși incoerența trebuie redată coerent. Tocmai de aceea tema cea mai bine reprezentată e cea a singurătații, unde relațiile dintre oameni se estompează și nu mai necesită un efort creativ pe masură. Când legaturile personale sunt sub semnul neantului, datorită unei dezvățari cultivate, ceea ce ramane mai ușor de ilustrat este condiția omului însingurat. Aici orice aspect al realității poate concura cu un tablou semnificativ ca atare. Pe de altă parte, sensibilitatea socială cea mai vie ramâne, în opțiunile cineaștilor, una a umanismului de stânga. A denunța abuzurile, nedrepatatea, manipularea rămâne sursa principală de racordare la o cultură angajată. Dacă se denunță razboiul sau mutilarea ritualica a femeilor musulmane, dictatura sau intoleranța, în locul unui mesaj spiritual mai pretențios rămâne maăcar un surogat ideologic. Adevăratul film de artă devine din păcate din ce in ce mai absent de la TIFF. Dincolo de explicații de tot felul, există și una profundă care ține de o criză artistică mai de fond. Fără temeiuri spirituale o societate își pierde potențele de creativitate morală, ceea ce are consecințe și asupra esteticilor corelate. Problema nu este de a arăta cruda realitate, cu tot haosul său, ci de a oferi o călauzire spirituală. Fără această miză, arta devine un simplu exercițiu de expresivitate ambiguă.

Cătălin Bogdan