cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

...........

...........
foto Corina Negreanu

miercuri, 26 mai 2010

Ieri la Prislop












Autostrada Transilvania. Soare. Verde crud. Miresme, arome. Greieri. Zumzet. Maci. Măcieși delicați, flori suave. Ruguri.Rapiță.Soc.Parfum.Salcîmii înfloriți- castelanii raiului pămîntesc, îi iubesc, mă doboară. Așezări, biserici  în depărtări, perle albe în marea verde. Freamăt.Subcarpați. Retezat.Prislop. Oameni, autocare, masini. Mesteceni. Ape.Cer.
Maica A. la mormînt.Tot ea. Lucrează. Așează buchete de flori.
,,Maică, tot mai mulți oameni vin; se întîmplă minuni la mormînt ?”,,Părinte, știți care e minunea cea mai mare? Că oamenii vin și se liniștesc. Pleacă mai liniștiți de aici la ale lor. Asta e cea mai mare minune.”

luni, 24 mai 2010

Treimii




în splendoarea Treimii
crucea
îmi pare un copil
ce-l port în trup
o negrăită lumină în urma mea jucîndu-se
încît privesc doar înainte
înfricoșat


de splendoarea Treimii
trupul meu
pasăre în sufletul deschis
acest trup
care se pleacă într-atît
încît nu-l mai zăresc.

 Părintele Dinu Grigorie Moș


poezie publicată în revista Renașterea-Foaia Filocalia,Cluj Napoca, ianuarie1995

sâmbătă, 22 mai 2010

Paștele de Foc





Dacă Întruparea Cuvîntului este o taină mai mare, mai adîncă decît cea a Facerii lumii, atunci putem spune că Pogorîrea Duhului Sfînt în istorie, în lume, este o taină mai adîncă, mai mare decît chiar a înțelesurilor, temeiurilor(logosurilor divine) puse de Dumnezeu, în toate lucrurile și în toate ființele zidite.
În Referatul Facerii vedem că zidirea lumii și a omului s-au făcut de către Dumnezeu-Tatăl, dar nu fără de ,,Mîinile Sale”*: Fiul și Duhul Sfînt. Toate s-au făcut prin Fiul :,,Și a zis Dumnezeu” (Fac. 1, 3)-Cuvîntul, ,,Și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor.”(Fac. 1, 2) -Duhul Sfînt. La nașterea din nou a lumii, nașterea Bisericii, tot aceste două mîini sunt trimise spre lucrare și desăvîrșire în lume: Fiul lui Dumnezeu- ,,Paștele nostru”, Duhul Sfînt -,,Paștele de Foc”.
Biserica este întemeiată pe îndoita lucrare/iconomie dumnezeiască: lucrarea lui Hristos și lucrarea Sfîntului Duh. Biserica nu este numai lucrarea Duhului Sfînt, îi prăznuim ziua de întemeiere odată cu Rusaliile pentru că abia acum s-a arătat desăvîrșit cea de-a doua ,,mînă” dar, începutul întemeierii ei s-a făcut odată cu Întruparea Cuvîntului. Relația dintre cele doua Persoane ale Sfintei Treimi Fiul și Duhul Sfînt, ne dezvăluie o realitate, o lume, o împărăție la care nădăjduim. Nici umbră de gelozie, invidie, iubire de sine între Persoane Sfintei Treimi. Fiul îl vestește și îl așteaptă cu dor  pe Duhul Sfînt:,,Foc am venit s-arunc pe pămînt și cît aș vrea să fie-acum aprins!”(Luca 12, 49). Duhul Sfînt îl mărturisește pe Iisus în inimile tuturor, descoperă și  tîlcuiește ceea ce Hristos nu le-a putut spune Apostolilor: ,,Încă multe  am a vă  spune, dar acum nu  puteți să le purtați. Dar cînd va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul”.(In 16,12-13)
Cele două Persoane ale Sfintei Treimi se mărturisesc una pe cealaltă și împreună mărturisesc despre Tatăl: ,,Iar cînd va veni Mîngîietorul, pe Care Eu Vi-l voi trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului, Cel Ce din Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”.(In 15, 26) 
Scopul final al lucrarii Fiului pe pămînt este să se pogoare Duhul Sfînt: ,,Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu mă voi duce, Mîngîietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi”. (In 16, 7) Scopul final al lucrării Duhului pe pămînt este acela  de a-L descoperi și de a-L face cunoscut pe Hristos în numele Căruia a și venit. Scopul final al lucrării celor două Persoane treimice pe pămînt este acela de a-L face cunoscut pe Tatăl: ,,Iar viața veșnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat...”(In 17, 3)


părintele Ciprian Negreanu

* Sfîntul Irineu de Lyon numește astfel cele două Persoane ale Sfintei Treimi  în lucrarea Tatălui de  zidirea  omului.


Duhul Sfînt este simbolizat în Biserica prin culoarea verde, preoții poartă veșminte verzi la acest praznic mare; întreaga Biserică se îmbracă în veșminte verzi.




vineri, 21 mai 2010

Pierderea inocenței

Dacă există ceva frumos pe lume acela e sufletul curat de copil.Sufletul crud de copil e un topos spiritual înrudit cu sfințenia. Cînd va fi pîngărit de tot, odată cu ,,emanciparea” precoce, căci înspre asta tindem, nu va mai fi nici un echilibru uman ci numai pustiire. ,,Frumusețea va mîntui lumea” spunea Dostoievski, adică recîștigarea inocenței sufletului curat de copil. Altfel nu mai avem nici o șansă*.
Bunica mea îmi spunea cu judecata ei simplă dar sănătoasă: ,,Sfîrșitul lumii va veni atunci cînd lumea nu va mai avea nici o rușine!”, eu zîmbeam, căci nu-mi imaginam cum ar putea fi lucrul acesta atît de grav. Doar atît ar putea genera o asemenea catastrofă? Părea o aberație. Acum, încep să realizez. Mai avem puțin timp.Nu vreau să par moralistă și patetică deși știu că risc o asemenea etichetare.

Iată micuțele cum de mici sunt încurajate să devină sclave ale trupului!Ce filosofie limitată de viață, inoculată din frăgezimea vîrstei, poate sta în spatele acestor gesturi!...Cît despre artă coregrafică, nici nu poate fi vorba...
Mă bucur că mai există părinți care conștientizează nocivitatea sufletească la care sunt expuse aceste fetițe și au o atitudine etică.

http://www.garbo.ro/articol/Familie/3311/STOP-Sa-nu-ne-mai-sexualizam-fetitele.html







* " Și le-a zis: Adevăr vă spun:De nu vă veți reveni și nu veți fi precum copiii, nu veți intra în Împaratia Cerurilor. " (Matei,18,3)

joi, 20 mai 2010

Omul și sistemul

Oare cîți oameni mai trebuie angajați ca să se ocupe de un asemenea mecanism coercitiv de sănătate:
http://stiri.kappa.ro/actualitate/19-05-2010/nu-a-primit-concediu-medical-pentru-ca-medicul-s-a-temut-de-penalizari-video-272428.html  ?Sistemul medical actual pornește de la prezumția(aberantă!) că toți pacienții sunt potențiali infractori. Deci, mai degrabă îl va urmări pe pacient, și pe medic, cu poliția, decît să-și propună reînsănătoșirea grabnică,  să-i ofere cetățeanului acestei țări servicii prompte, calitative și eficace de sănătate. Pe această filosofie și politică social-medicală își construiește întregul edificiu de servicii medicale actualul regim (inumane, umilitoare de ambele părți medic-pacient, deveniți sclavi de sistem). E absolut halucinant și pentru pacient și pentru medic o asemenea poziție, cu consecințe morale devastatoare asupra întregii sociețăți românești.Pe nici un politician nu îl vezi preocupat de calitatea vieții omului de rînd.

 În România omul nu mai e om, e doar un mecanism în ochii celor ce fac legea și conduc instituții ale serviciilor publice de sănătate. Filmul de mai sus demonstrează acest fapt.Viața omului nu contează în fața unui sistem.Omul, viața nu are nici valoare. Omul este făcut pentru sistem și nu sistemul(fie și de servicii) pentru om. În comunism parcă tot așa era tratat.Omul. Trebuia atunci, ca tovaraș, să te ,, încadrezi” sistemului/stat caracterizat prin cea mai ,,superioară” politică social-umanistă. Acum, în ziua de azi, dacă vine boala peste tine, prin hățișul de hărtii, aprobări, planificări, replanificări, riști să mori în săli de așteptare, sau pe picioare.Ori așteptînd în farmacii. Dar cui îi pasă? Boala cine o poate programa cînd să vină? Oare ea, nu e penală? Oare nu ea trebuie condamnată? 

Părinții mei sunt în vărstă, bolnavi, foarte greu deplasabili. Au boli cronice cumulate.
 E greu în fiecare lună pentru oamenii de la sate să-și obțină medicamentele vitale prin deplasări la o singură farmacie municipală de județ. Acolo, trebuie să aștepte după ce se dau decizii/aprobări de către directori de spital. Bolnavi  cum sunt, stau apoi la farmacie, din nou  cu frică pentru eventuala epuizare înainte de a ajunge la rînd a rețetelor cu medicamente compensate. Dar cîte vicii se ascund și aici. Lucrurile se complică însă cu programările. Medicul de familie nu mai poate consulta decat maxim 20 de cazuri pe zi. De anul ăsta.Vorba vine, gratuit.Deci,dacă nu te simți bine, te programezi. Dacă între timp apar alte boli ce necesită un alt specialist și un consult urgent cu alt pachet de analize etc... te întorci la șirul de planificări prin medicul de familie, care, afli că nu mai  nu știu cănd te poate consulta și planifica, și uite așa nu se mai leagă nimic cu laboratorul de analize medicale care nu știu cănd, doar atunci, poate face ceva, te poate primi. Și tot așa, lanțul amăgirilor. La consult, după o proastă comunicare asupra diagnosticului, te alegi și cu umilință, prin modul în care ești întămpinat și consultat de un medic nervos și epuizat.De parcă ai vrea tu asta.Să te îmbolnăvești, să-l soliciți. Îți vine să plîngi și să te rogi să-ți strîngă Dumnezeu zilele pentru că așa....e greu, ca om...să mai trăiești. Ba ți se pierd din neglijență, după săptămîni de așteptare, cînd boala mușcă tot mai adînc din tine, rezultatele analizelor. O iei din nou pe cale, cazi nervos...Acu două zile a pățit-o mama mea(diabetică) cu o analiză de nodul tiroidian. Rezultatele de sînge se lăsau așteptate, via București,  două săptămîni ca să se poată pune verdictul diagnosticului. Acum starea i s-a agravat după ce la consult a contactat și o ciupercă care i-a provocat un adevărat dezastru.
Tot ea, astă iarnă  și-a rupt oasele cotului în urma unei căderi prin alunecare.Seara. Prima ninsoare grozavă. Dimineața, prin viscol, cu cotul umflat și cu multă durere am plecat la Urgență la spitalul din Reghin. Oraș vechi, cu istorie.Și ceva populație considerabilă pentru un oraș. Mai erau în sala de așteptare asemenea cazuri.Ninsoarea, bat-o vina! Toți au primit după un timp de așteptare răspunsul răstit de un medic apatic ,,de gardă”: ,,Plecați la Tîrgu Mureș(la 30 km)! Medicul ortoped e în concediu!Sau veniți după 4 ianuarie(eram atunci pe 18 decembrie)...”  Cu mama încremenită de durere,întreb năucită :,, Dar alt medic ortoped,  alt cabinet  fie și privat, în oraș, nu există?” ,,Nu!...”Impasibil.Totul. Durerea și necazul nu impresionau pe nimeni.
Nu cunoșteam pe nimeni  acolo ca medic ortoped, nici la Tîrgu Mureș, așa că am început să dăm telefon la cunoștințele din Cluj ca să ne poată ajuta, prin intervenție, să ne primească cineva mai binevoitor, să nu mergem degeaba, prin nămeți,  la Mureș. 
Dar cîte alte întîmplări dramatice cunosc.E plină Biserica de oameni necăjiți.

 Inuman.Ce ne-am face fără Dumnezeu?



,,baie” populară de mulțime

foto: sursa România Liberă



marți, 18 mai 2010

Părintele Ioan Pintea-poezie


sturnus vulgaris

e o situație
din care nu există ieșire


mă bucur din toată inima
sunt de-a dreptul uluit
pentru că acești grauri
cîntă deodată cu noi
bătrînețea și sfîrșitul

e un fenomen nemaiîntîlnit
ocazia aceasta unică
norocul acesta rarisim
să putem cînta
în grădina din runc
împreună cu graurii
bătrînețea și sfîrșitul

ah! ce n-aș da
să fi cunoscut de tînăr
cîte ceva despre viața lor
eram cu siguranță mult mai cîștigat
în ceea ce privește bătrînețea și sfîrșitul

acum e tîrziu
și totuși
faptul că putem cînta împreună
cu graurii
mă consolează grozav
și trebuie să recunosc
e o situație de-a dreptul grandioasă
bătrînețea și sfîrșitul


puțină lehamite

nu
lehamitea nu e un corp străin în sufletul meu
nu nu
ea e supremul medicament
pentru a rezista în fața maimuțelor
ea e singura otravă recomandată
pentru moartea șobolanilor
în cazul de față
singura ea
numai ea
lehamitea
numai ea
e arma mea atomică
împotriva maimuțelor și șobolanilor
ea
lehamitea
e soldatul universal
e jean-claude van damme
e chuck norris
și matrix
și sylvester stallone
nu
lehamitea nu e un corp străin în sufletul meu
nu nu


nu există un loc mai bun

sub acest clopot de sticlă uriaș trăiesc și mor
îngrijorat că la un moment dat
totul se va prăbuși în preajma mea
cu mare și răsunătoare eficacitate
nu sunt în stare încă
să înțeleg motorașele începutului
și să încerc din răsputeri să-mi depășesc nemulțumirile
cîntînd la saxofon
e ca o partitură de jazz tot ceea ce vă relatez cu mare acribie acum
rescriu din memorie genealogia de după mamă
și consemnez selectiv date și teme
din trecutul familiei mele
totul pare o deznădejde de zile mari
doar sufletul
așezat pe un covor zburător are parte
de fericire deplină
el singur îmi contrazice frica și îngrijorarea
și îmi demonstrează cu argumente vizibile
că nu există altundeva un loc mai bun

poeme selectate din volumul Casa teslarului, autor Ioan Pintea, editura Cartea Românească, București, 2009. De curînd, în urma unui concurs Top de carte inițiat de AgențiaCarte.ro, la secțiunea Poezie, Casa teslarului se află pe primul loc, fiind cea mai votată carte. Îl felicit din toată inima pe părintele Ioan Pintea pentru că a reușit să poziționeze astfel poezia creștină în spațiul cultural românesc contemporan. Cred că Părintele N. Steinhardt zîmbește frumos și bucuros de acolo, din Cer. Deasemenea,
revista clujeană de cultură Verso a dedicat un număr special acestei cărți precum și autorului ei. http://www.revistaverso.ro/images/reviste/verso_83.pdf



...Despre Ioan Pintea




Preasfințitul Iustin al Maramureșului împreună cu părintele Ioan Pintea la Rohia

Am ezitat o bună bucată de vreme înainte de a scrie despre Ioan Pintea. Mă incomoda trimiterea stereotipă a comentatorilor la cartea părintelui Pintea, nu a poetului. Pentru mine, oricât de mult s-ar intersecta cele două ipostaze – şi o fac, desigur –, ele nu se subordonează una celeilalte şi nici nu-şi confundă instrumentarul. Dezlegarea mi-au adus-o câteva dintre mărturisirile lui Ioan Pintea, dintr-un interviu: „Conştiinţa religioasă s-a trezit in mine [...] mai ales datorită mamei, care era o femeie foarte evlavioasă.”; „M-am născut intr-un sat in care foarte mulţi ţărani aveau biblioteci.”; „Citeam Psalmii, neştiind că dincolo de rugăciune se află şi foarte multă poezie.” Aşadar, creşte firesc în atmosfera casei părinteşti cu un Dumnezeu îmblânzit sub mângâieri materne, apropiat şi cumva înţelegător. Preajma îl conţine deja fără tăgadă. Credinţa e fundalul natural al formării sale, fundal pe care, la un moment dat, a intervenit Biblioteca.

Psalmii se dovedesc a fi şi poezie. Atunci începe nu o „ruptură– căci nimic nu se înlocuieşte, doar se adaugă şi se deschide–, ci asumarea încă unei modalităţi fantasmatice de lansare a chestionarului fiinţei şi de tentare a unor răspunsuri.Cele două îşi păstrează autonomia, dar îşi dezvăluie şi consubstanţialitatea– sunt ambele locuitoare ale „lumii inchipuirii”.Sunt două lumi reunibile prin fantasmă, într-o îndrăzneaţă, fertilă vecinătate. Poezia nu e „un sacru de substituţie” în „vidul sacrului abolit” (cum crede Nicolae Balotă, vorbind despre Eminescu), ci un alt fel de sacru, ivit pe acelaşi plan al fantasmei necesare, însă cu o valenţă în plus, tragică – aceea a conştiinţei forţei şi slăbiciunii sale, căci mizează pe puterea incantatorie, cea ameninţată de forma sa ultimă, Tăcerea: „Stau şi veghez/meditand peste lume cu gandul atarnat ca o limbă/ roşie/ inecandu-mă-n spuza/ lucrurilor”(descrierea chipului după a doua natură), cu o aplecare întrebătoare asupra lumii, ca la Blaga, să zicem, dar şi înconjurându-se cu lucruri gureşe şi forfotinde, ca la Bacovia. Sănătos la minte şi slobod, cum îl vedea Steinhardt, Ioan Pintea începe senin şi neliniştit a doua denominaţie a lucrurilor, cum ar zice „ganditorul năstruşnic” din schiţele metafizice ale lui Lucian Blaga. Cea de-a doua denominaţie, cea adamică, imperfectă şi rebelă, a mai păstrat doar „scantei şi răsfrîngeri”din cuvintele puterii, cele creatoare de lumi: „cuvîntul nostru e cantec purtat din gură in gură/ şi căruia despărţit de urechi incep să-i crească/ ochi dinţi fosforescenţi şi strălucitori” (ce vedeţi şi nu vă inspăimantaţi?);„inspiraţia este o gură de deasupra care/ nu te mai lasă cu lucrurile din jur să te-nţelegi/ se aude de departe cum trosneşte peste capete/ refăcand memoria precum o oglindă spartă(inspiraţia). Poetul este un văzător, un spectator privilegiat al cosmosului, un luminător îndrăgostit de umbre şi de pregnanţa lor, iarăşi în sens blagian. Mai aproape fiind în gesticulaţia sa de Adrian Popescu, Gabriel Chifu ori Ion Mircea, decât de Nichita Danilov, să spunem, la Ioan Pintea celestitatea e sublimată, nu exhibată. Cel mai adesea, divinitatea nu e invocată direct, nu e luată drept martor, ci lăsată într-un fundal securizant (precum casa onirică a copilăriei) pe care se joacă spectacolul omului în luptă cu versul definitoriu. Omologia Cer-Pământ este abia sugerată cu toate urmările derivând din ea şi cu o discretă încercare de a echilibra braţele cumpenei. Poetul / omul poate să-l poarte pe Dumnezeu de mână fiindcă„nu cerul este promisiunea ce mi s-a făcut, ci creaţia” (Blaga): „au ei poeţii o tehnică anume/ langă ei Dumnezeu se face mic/ mic de tot/ un omuleţ acolo care se lasă dus de mană/ şi incantat ii urmează ascultător” (cantec de Inviere). „Omuleţul” e punctul de pornire al unei creşteri. Poeţii înşişi sunt omuleţi:„mai pot aceşti omuleţi frumoşi/ cu maini mici şi puternice/ să spargă intre degete/ de dragul Domnului stelele cerului departe de lume/ şi ca nişte ingeri de foc să lumineze palpaind palpaind/ ţara mea/ dragă domnişoară emily?” (emily). Micşorarea astfel descrisă îşi pierde acutele, nu mai e handicap, ci şansă. Neodihna lăuntrică e resimţită ca parte întunecată a fiinţei, răzvrătită şi visând împliniri; un soi de relansator al speranţei şi bun-conducător al binelui, încremenit altminteri în perfecţiunea sa: „stau inlăuntrul acestui poem/ ca intr-un cuptor incins”(muza apollinaire). Odată cu zămislirea frumosului, „incepe partea luminei”: „ce graţioasă flacără, viaţa!” (trei lumanări). Deşi mistuitor, timpul zidirii poemului e un adaos, nu o cheltuială:„cine ridică ceaţa de pe ochii noştri/ este bun de inveşmantat in lumină/ cine intreabă este bun de ioan/ cine răspunde este bun de tipsie” (la marginea deşertului); „mă străduiesc din răsputeri să vă conving/că zgomotul lumii e de fapt muzica mea interioară(o aşa mare iubire).

Ioan Pintea, Ion Pop și Ion Mureșan

Evoluând între două lumi şi între două limbaje, poetul îşi asumă golul şi pustiul cu gesticulaţia calmă a muritorului care ştie să le facă să rodească –„cea mai verde iarbă creşte pe platourile de nisip/ cea mai curată apă curge intre aceste platouri” (să nu luaţi in deşert deşertul). Îngerul e una dintre feţele lumii, nu neapărat cea mai înaltă: „ingerul acesta nu are aripi/ el stă tot timpul singuratic deasupra mormantului gol […]// ingerul acesta cu dinţi/ ţine in gurăscraşnind cartea cea mică(ingerul şi cartea cea mică). Lumea terestră poate furniza ea singură iluzia zborului: „faptul că ne ridicăm in fiecare dimineaţă/ de la pămant caţiva centimetri/ e o dovadă căsperanţa e un ceas elveţian/ şi care odată pornit intreţine elanurile zilei/ şi noaptea e un tăram din ce in ce mai indepărtat” (amăgire). Ceva din zborul fără dovezi al lui Adrian Popescu răspunde în ecou. Titlul suportă interpretări multiple. Casă a lui Iosif, cel care ciopleşte „lemn mantuitor”, casa teslarului este partea de lume, cea care sprijină şi face posibilă partea de cer. Ridicarea la cer (şi poeţii se urcă la cer în poemele lui Ioan Pintea) e recunoaştere a forţei creatoare. Zămislirea de lumi şi de sensuri e leacul cel mai bun de amăgit moartea: „totul pare o deznădejde de zile mari/ doar sufletul/ aşezat pe un covor zburător are parte/ de fericire deplină(nu există un loc mai bun); „oh cată grijă maternă şi cată iubireacordă poeţii/ cerului albastru şi aerului tare şi rarefiat/ de deasupra oamenilor/ cat de incantaţi sunt ei cand stau pe terasă/ cuo sticlă de bere in faţă [...] soarele stă in loc luna/ ≪trece pe cer aşa sfantă şi clară≫/ şi numai/ stalpul de foc inalt şi zvelt ca o ispită/ ridicat dintr-o dată intre ei şi marea roşie/ precum zidul berlinului in faţa inspiraţiei/ ii mai surprinde...” (cantec de Inviere). Dar casa mai vorbeşte şi despre locuire, despre lumea cea mică a prejmei, despre vecinătate; ea e simbolul închiderii-deschise a adăpostului. Să mai spun că înrudirea cu tot ce moare, cu tot ce trece, soresciană, are şi ea forţă compensatorie: „e o situaţie/ din care nu existăieşire// mă bucur din toată inima/ sunt de-a dreptul uluit/ pentru că aceşti grauri/ cantă deodată cu noi/ bătraneţea şi sfarşitul” (sturnus vulgaris). Larga coincidenţă de destin a viului ameninţat îmblânzeşte acute şi lărgeşte nesperat sentimentul apartenenţei la cosmos.

Cu zvonuri din biblioteci alese, dar şi cu un timbru de identificat anume ca al său, poezia lui Ioan Pintea e generoasă, de o largă umanitate, de o seninătate tensionată a enunţurilor şi foarte bine articulată.

Irina Petraș