cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

icoană Corina Negreanu

..........

REGELE MIHAI I A FOST CHIPUL NEAMULUI NOSTRU ROMÂNESC ÎNTORS SPRE DUMNEZEU. ODATĂ CU MAJESTATEA SA S-A STINS LUMINA UNOR GENERAȚII ÎNTREGI MODELATE DE DEMNITATE, ONOARE, MODESTIE, NOBLEȚE FIREASCĂ ȘI CUVÂNTUL DE CUVÂNT. S-A STINS UN MARE ROMÂN CĂRUIA I-A FOST INTERZISĂ ROMÂNIA. CEL MAI TRIST REGE, ÎN AGONIA EXILULUI SĂU DE PESTE 60 ANI. SPER CA ÎNDURERATUL NOSTRU REGE MIHAI I SĂ NE IERTE ȘI SĂ NE VEGHEZE DE LÂNGĂ TRONUL STĂPÂNULUI RĂSTIGNIT DE OM. CONDOLEANȚE SINCERE FAMILIEI REGALE ÎNDURERATE.


vineri, 31 decembrie 2010

Duminica, prima zi a săptămînii în calendarului creștin-ortodox



Din Canonul Ortodoxiei, diacon Ioan. Ică junior, Deisis,/Stavropoleos, Sibiu, 2008 p.368;
Citatul e extras din contextul unde se vorbește despre Ziua Duminicii, Liturghie și Euharistie. Foarte frumoasă este ideea de ziua întîi-duminica- ca zi de început al noii creații a lumii, de data aceasta prin Iisus Hristos:
(...),,Facem cu toți strîngerea la un loc în comun în ziua soarelui(duminica), pentru că e ziua întîi, în care Dumnezeu, schimbînd întunericul și materia, a făcut lumea, iar în aceași zi Iisus Hristos Mîntuitorul nostru a înviat din morți; fiindcă L-au răstignit în ajunul zilei lui saturn(sîmbăta), iar în ziua de după aceea a lui saturn, care este ziua soarelui(duminica), arătîndu-Se apostolilor și învățăceilor Săi, i-a învățat acestea pe care vi le-am expus și vouă spre cercetare.”(Iustin Martirul și Filosoful-Din Apologia I către Antoninus Pius)

Citatele de mai jos sunt extrase din ,,Liturgica generală",autor pr. prof. dr. Ene Braniște, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., Buc., 1993, Cap. IV: ,,Duminica, sărbătoarea săptămînală a creștinilor”. Dar e bine de citit întregul capitol pentru o mai bună comprehensiune a numirii duminicii ca primă zi din săptămînă pentru creștini .

,,Duminica este prima zi a creatiei lumii, precum sublinia încă din veacul al doilea Sf. Iustin Martirul și Filosoful, sau ,,începutul zilelor”, cum o numește Sf. Vasile cel Mare”.(p. 146)

Este știut că, chiar în ziua în care a înviat și care era o duminică(prima zi a săptămînii), Domnul S-a arătat pentru prima oară Sfinților Săi Apostoli, care erau aflați în sala(foișorul) Cinei, cînd lipsea numai Toma(Ioan 20, 19-25). A doua oară, El Se arată din nou, peste opt zile, adică în aceeași zi a săptămînii și tot seara, Sfinților Apostoli, adunați tot acolo, de astă dată fiind de față și Sf. Toma(In 20, 26-29). Prin această repetată apariție a Mîntuitorului în mijlocul Sfinților Săi Ucenici, în aceeași zi a săptămînii și aproape la aceeași oră, în foișorul unde avusese loc Cina cea de taină și unde fusese instituită Sfînta Euharistie, El a vrut probabil, să sugereze oarecum ucenicilor Săi ideea unei comemorări săptămînale a Învierii, în timpul căreia Biserica Sa ar putea să-L regăsească pe El însuși, prin frîngerea pîinii(adică în Sfîntul Său Trup și Sînge), după înălțarea cu trupul la ceruri.(p 147)

(...)

Ca numiri poetice ale duminicii, întrebuințate mai rar, mai întîlnim în literatura patristică următoarele:

-ziua a opta(Ep. Lui Barnaba, 15,9);

-ziua pîinii(adică a frîngerii pîinii sau a Sf. Euharistii), întrebuințată mai ales de Sf. Ioan Gură de Aur;

-începutul zilelor săptămînii(Sf. Vasile cel Mare, Despre Sf. Duh, cap.27(P.G., t. XXXII, col. 192 A)). Întrucît duminica, din punct de vedere bisericesc, este în creștinism prima zi a săptămînii, unii dintre Sfinții Părinți continuă de asemenea să întrebuințeze denumirea ebraică(prima a săptămînii), chiar după înlocuirea ei cu numirea de origine creștină, iar alții întrebuințează dubla denumire de ziua întîia și totodată ziua a opta(Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, cap. 41, trad. rom. cit. p. 137) (p. 148)


Duminica în cadrul săptămânii liturgice


Săptămâna reprezintă o unitate de măsură a timpului. Ea este folosită pentru a subâmpărți luna, la rândul ei fiind împărțită în zile. Deși nu poate fi identificat specific momentul și cultura care au fundamentat noțiunea de săptămână împărțită în 7 zile (unii atribuind-o evreilor, alții asiro-babilonienilor), rămâne important faptul că acest interval de timp este strâns legat de crearea lumii. În cultul mozaic regăsim, așadar, săptămâna formată din 7 zile, dintre care a 7-a zi, ziua sabatului (sâmbăta), are o deosebită importanță, marcând ziua a 7-a a creării lumii, în care Dumnezeu s-a odihnit. Datorită faptului că primii creștini au fost dintre evrei, ei au păstrat această formă a săptămânii. Primele adunări ale creștinilor aveau loc așadar tot în sinagogă, în ziua sabatului(Fap: 13,14), sâmbăta. Ulterior, în cadrul primului Sinod al Bisericii, cel Apostolic (Fap. 15) se hotărăște a fi sărbătorită prima zi a săptămânii, duminica (după cum vedem și în Fap. 20, 7; 1 Cor. 16, 2), păstrându-se importantă și ziua sâmbetei (Can. Ap. 66). Apariția primei zile a săptămânii ca zi de prăznuire pentru creștini este strâns legată atât de Învierea Domnului (Mt: 28,1 ; Mc: 16, 2; Lc: 24, 1; In: 20, 1), de arătarea lui Hristos Apostolilor (In: 20, 19-29), călătoria pe drumul spre Emaus (Lc: 24, 13-35) cât și de Pogorârea Duhului Sfânt (Fap: 2,1-11) în ziua Cincizecimii (Șabat-ul evreilor, care serbează atunci primirea Torei pe muntele Sinai). Această modificare a zilei de prăznuire din săptămână nu a determinat însă schimbarea cursului zilelor săptămânii. Ziua duminicii este considerată în continuare primă zi a săptămânii în tradiția creștină, după cum reiese și din Faptele Apostolilor (Fap. 20, 7), fiind numită de Sfântul Apostol Barnaba (în Didahii) ziua începutului unei alte lumi. Duminica primește de asemenea și întelesul zilei a 8-a, zi a venirii Mântuitorului, având în vedere că urmează sâmbetei (ziua a 7-a).

Rolul săptămânii pentru viața liturgică a creștinilor a fost legat de-a lungul timpului de trei tradiții importante pentru Biserică: citirea Evangheliei, citirea Psaltirii, cele 8 Glasuri. Citirea Evangheliei dateaza încă din primul secol creștin. Deși felul în care era citită s-a modificat de-a lungul timpului, acesta s-a stabilizat în jurul secolelor XIII-XIV (moment de la care nu au mai existat modificări majore). Citirea Psaltirii, apare și ea destul de devreme în istoria creștinismului, Sfinți Părinți precum Ioan Casian, amintind de acest obicei, prezent la monahii din Egipt și Asia Mică. Atât citirea Evangheliei cît și a Psaltirii, necesitau o împărțire în funcție de diviziunile anului. Astfel, pe parcursul unui an sunt citite aproape în întregime cele patru Evanghelii canonice, ajungându-se la consensul ca Psaltirea să fie citită în întregime pe parcursul unei săptămâni. Cele opt glasuri apar mai târziu în cadrul Imperiului Bizantin, primele cântări aparținând sfântului Ioan Damaschinul, ulterior adăugându-se și altele de-a lungul timpului. În vederea creării unei ordini în desfășurarea acestor practici creștine a fost necesară o anumită orânduire a săptămânilor pe parcursul unui an bisericesc, care trebuia să le cuprindă în întregime. Deși inițial principala sărbătoare creștină era considerată Pogorârea Duhului Sfânt, deja în secolul III-IV observăm că sărbătoarea Învierii Domnului devine un punct de referință pentru viața creștină. Ea este luată astfel și ca punct de referință în desfășurarea celor trei practici liturgice enumerate mai sus. Evangheliile încep a fi citite astfel în ordine (Ioan, Matei, Luca, Marcu) din Duminica Învierii (păstrându-se specificitatea fiecărei zile de sărbătoare, ordinea de mai sus fiind valabilă pentru zilele obișnuite). Psaltirea începe să fie citită de la Vecernia duminicii (sâmbătă seara ), când se citește prima ei catismă (mai puțin perioada anului în care Psaltirea nu se citește). Cele opt Glasuri sunt cântate și ele succesiv (în general 1 Glas/ săptămână, mai puțin săptămâna luminată când se cântă 1 Glas / zi), de la Glasul 1 la Glasul 8, prima zi a fiecărui Glas fiind duminica. Duminica rămâne în continuare prima zi din săptămâna liturgică, constituind punctul de referință față de care sunt rănduite slujbele zilnice din cadrul săptămânii. Importanța Duminicii este păstrată astfel ca zi a Învierii Domnului și primă zi a săptămânii liturgice, de fapt subliniind importanța Învierii lui Hristos ca început al nașterii și învierii noastre întru El. O diferență apare însă în ceea ce privește citirea Evangheliilor zilnice. Întrucât completa citire a Evangheliilor se petrece pe parcursul unui an, au trebuit luate anumite măsuri pentru ca Evangheliile zilnice să nu se repete în mod neintenționat. Astfel că tipicurile Bisericii, prevăd numărarea săptămânilor și duminicilor pe parcursului unui an. În consens tipicurile prevăd numerotarea săptămânilor începând cu prima săptămână, “Săptămâna Luminată”, care debutează cu Duminica Învierii. Numărătoarea se sfârșește cînd se ajunge la Duminica Învierii a următorului an bisericesc. Avem astfel un număr variabil de săptămâni între cele două date variind între 44 și 58 săptămîni(cu o medie de 52). Duminicile sunt numărate și ele începând cu Duminica Învierii, dar, o dată cu intrarea în perioada Octoihului (după Pogorârea Sfântului Duh), ordinea lor nu mai devine neapărat una succesivă (vezi Evangheliarul). Pentru marcarea acestui fapt, cât și datorită importanței pe care o are sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh, în calendarele Bisericii este reformulată numărătoarea săptămânilor și a duminicilor în funcție de Rusalii. Aceasta nu schimbă însă reperul de numărare al săptămânilor și duminicilor anului, duminica Rusaliilor în sine nefiind considerată punct de plecare al numărătorii (ea fiind a 8-a dumincă după Înviere). Din acest motiv a doua zi a săptămânii devine reper pentru cele 6 zile rămase (în perioada Octoihului), duminica primind un statut special în ceea ce privește citirea Evangheliei. Rămâne ca început al celorlalte zile ale săptămânii în ceea ce privește rânduiala liturgică, fiind ziua de început a fiecărui Glas.

De menționat este faptul că, deși hotărâtă ca zi de prăznuire a Învierii Domnului încă din primul secol creștin, duminica nu a fost văzută de la început ca o zi de odihnă. În lumea Romană zilele de odihnă erau zilele sărbătorilor oficiale de pe cuprinsul imperiului. Comunitățile creștine priveau ca zi de sărbătoare duminica, dar, până la “Edictul de la Milan”, creștinismul nu a fost considerat religie oficială în imperiu, dorindu-se chiar eliminarea lui. În anul 321 împăratul Constantin cel Mare, numărat în rândul Sfinților Apostoli, decide recunoașterea duminicii ca zi de sărbătoare în întreg imperiul. Stabilind aceasta, implicit hotărăște, în conformitate cu legile Imperiului Roman aflate deja în vigoare, faptul că duminica va fi o zi în care în întreg imperiul nu se va munci (ea alăturându-se astfel celorlalte sărbători oficiale ale epocii). Din acel moment, pe parcursul întregii existențe a Imperiului Bizantin și până în ziua de astăzi (în țările cu percepte creștine), duminica este considerată zi de sărbătoare, în care nu se muncește. Importanța celei de-a șaptea zi scade oficial din acest moment, evreii neavând șansa de a-și impune sărbătorile lor ca sărbători oficiale.

Precum se întâmpla și în vremea Imperiului Roman și astăzi ne aflăm puși în fața a două împărțiri ale anului, care funcționează în paralel. Una este calendarul Bisericii, cu dată de început a anului fixată la 1 septembrie, cealaltă fiind calendarul civil (laic), anul civil începând la data de 1 ianuarie. Reglementările privind anul bisericesc stau ca responsabilitate a Bisericii, care ia hotărârile în forma ei Sinodală (după simbolul de credință Niceo-Constantinopolitan, pe care îl afirmă orice creștin, o mărturisește).

În ceea ce privește anul civil, acesta a suferit mai multe modificări în decursul timpului. Modificările au fost reglementate prin diverse convenții interstatale. O dată cu “Convenția Metrului”, din 20 mai 1875, și înființarea Sistemului Internațional de Unități, s-a dorit o exprimare standardizată a tuturor unităților de măsură. În aceeași perioadă, datorită revoluției industriale apare conceptul de “weekend”, marcând sfârșitul săptămânii de lucru. În raport cu săptămâna de muncă, prima zi a acesteia a fost considerată ziua de luni (fiind prima zi în care se putea munci). Luând în considerare aceasta Organizația Internațională de Standardizare (ISO), stabilește împărțirea anului în săptămâni, care, au ca prima zi lunea terminându-se duminica. În prezent fiind în vigoare ISO 8601. Bisericile locale au încercat să se adapteze acestor modificări, ele neoferind creștinilor un calendar anual propriu ci calendarul civil adnotat cu precizările necesare desfășurării vieții liturgice, considerându-se implicite cunoștințele membrilor Bisericii (atât clerici cât și laici) despre felul în care aceste precizări trebuiesc utilizate.

Biserica a continuat așadar să utilizeze duminica, drept primă zi a săptmânii, chiar dacă aceasta este considerată ultima din săptămâna de lucru (civilă). Cunoașterea desfășurării vieții liturgice a Bisericii, constituind unul dintre capitolele fundamentale ale culturii oricărui mădular al Trupului lui Hristos, în bisericile locale activitatea catehetică a cuprins și acest aspect, punând la dispozitia tuturor aceste cunoștințe prin diverse materiale informative. Aceste materiale au fost atât, materiale redactate, cât și informații trasmise prin viu grai. O dată cu instaurarea botezului copiilor atribuția transmiterii acestor informații revenind în primul rând nașilor celui nou intrat în Biserică, dar și clericilor. La nivel de macroorganizare, bisericilor locale rămânăndu-le mai mult responsabilitatea publicistică (în ceea ce privește cateheza). Împlinindu-și acest rol Biserica Ortodoxă Română decide publicarea pentru anul 2011 a unui calendar care să nu mai aibe la baza săptămâna civilă, de lucru, ci pe cea liturgică, simplificând astfel întrucâtva înțelegerea calendarului bisericesc.

Doru Daniil Pârvu


Foto: fragment din pictura murală reprezentînd Judecata de Apoi cu îngerii strîngînd sului timpului preluată de pe internet

joi, 30 decembrie 2010

La trecerea anilor

Dincolo de amarul lui, anul ce se apropie de sfîrșit mi-a adus prieteni. E poate cel mai mare dar omenesc al ne-omenescului ce ne rupe de ,,duhul viclean al lumii”(Ioan 17-16) pe fiecare dintre noi.
Mi-aș dori pentru anul care vine, să fie mai puțină înstrăinare/răutate între noi, și cel puțin, ca exercițiu inerent, dacă nu un posibil mod de a fi, să experiem tot mai adînc calitatea de a fi celălalt/aproapele. Fără condițional-optativ.



La Mulți Ani!


Dumnezeu să ne ajute pe toți în sporirea celor plăcute Lui!







Au venit odată la un bătrîn tîlharii și i-au zis: am venit să luăm toate cele ce se află în chilia ta. Iar el le-a răspuns: cît vă place, fiilor, luați! Și au luat toate cîte au aflat în chilie și s-au dus. Dar au uitat un săculeț care era agățat într-un colț. Atunci bătrînul luînd săculețul a alergat după ei strigînd și zicînd: fiilor, luați ce ați uitat în chilia voastră! Iar aceia spăimîntîndu-se pentru nerăutatea bătrînului, i-au adus înapoi în chilie toate cîte au luat. Și s-au pocăit, zicînd între dînșii: cu adevărat, omul lui Dumnezeu este acesta.


Doi monahi locuiau într-un loc și s-a dus la dînșii un bătrîn, ca să-i cerce și a luat un toiag și a început a sfărîma verdețurile unuia. Fratele văzînd, s-a ascuns pînă ce le-a sfărîmat pe toate. După ce a mai rămas o rădăcină, i-a zis bătrînului:părinte, de voiești, las-o pe aceasta să o fierb și să gustăm împreună. Atunci a pus bătrînul metanie fratelui, zicînd: pentru nerăutatea ta, se odihnește Duhul Sfînt peste tine, frate.



A zis un bătrîn: cel ce fură sau cel ce minte sau cel ce face alt păcat, de multe ori îndată după ce a săvîrșit păcatul, suspină și se pregătește pe sine și vine întru pocăință. Cel ce are în suflet pomenire de rău, ori mănîncă, ori doarme, ori umblă, ca de rugină este ros. Și păcatul totdeauna nedespărțit îl are și rugăciunea lui devine blestem. Toată osteneala lui este neprimită, chiar de își va vărsa sîngele său pentru Hristos. (Pateric, Episcopia Ortodoxă Română Alba Iulia, 1990, pg.381, 384)

Către Popor




Enciclica Sfântului Sinod al Bisericii Greciei


Sinodul Bisericii Greciei, întrunit în şedinţă ordinară pe 5-8 octombrie 2010 simte nevoia să se adreseze creştinilor săi, poporului lui Dumnezeu, dar şi fiecărui om bine intenţionat,vorbind pe limba adevărului şi a dragostei.

Zilele pe care le trăim sunt grele şi decisive. Trecem ca ţară printr-o criză economică cumplită care creează multora nesiguranţă şi teamă. Nu ştim ce ne aşteaptă în ziua de mâine. Ţara noastră se pare că nu mai este liberă, ci în fapt este administrată de creditorii noştri. Ştim că mulţi dintre voi aşteptaţi de la Biserica ce vă păstoreşte să vorbească şi să aibă un cuvânt asupra crizei la care suntem martori.

Este adevărat că evenimentele actuale din patria noastră sunt inedite şi cutremurătoare. Criza duhovnicească, socială şi economică este o consecinţă firească a răsturnării întregii firi.Se încearcă dezrădăcinarea şi distrugerea temeiurilor multor tradiţii care până acum erau considerate ca făcând parte integrantă în chip firesc din viaţa spaţiului nostru (elen). Din punct de vedere social, se urmăreşte o uzurpare a predaniilor şi a drepturilor noastre, desigur, cu un argument evident: măsurile acestea le cer creditorii noştri. Declarăm de aceea că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor-debitorilor noştri. Întrebarea care se naşte este dacă solicitărilor lor privesc doar chestiunile economice şi de asigurări sau vizează şi fizionomia duhovnicească şi culturală a patriei noastre.

În faţa acestei situaţii orice om raţional se întreabă: de ce nu am luat mai devreme toate aceste măsuri drastice, care astăzi sunt caracterizate drept necesare? De ce nu am schimbat la timpul lor toate aceste simptome ale crizei societăţii şi economiei pe care azi le traim în mod brutal? Persoanele de pe scena politică din ţara noastră sunt, de decenii, aceleaşi.Oare cum au socotit atunci costurile politice, cu toate că ştiau că duc ţara la catastrofă, iar azi se cred la adăpost, acţionând tot de pe poziţia celor care dau porunci? Suntem martorii unor răsturnări radicale pentru care altădată se revolta întreaga Grecie, iar azi sunt impuse aproape fără nici o împotrivire.

În cuvinte foarte simple, criza noastră economică se datorează diferenţei dintre producţie şi consum, mai exact dintre ritmul lent al producţiei pe care îl atingem şi nivelul ridicat de confort cu care ne-am învăţat să trăim. Când ceea ce se consumă este mult mai mult decât ceea ce se produce, atunci balanţa economică înclină spre partea cheltuielilor. Ţara noastră, pentru a face faţă, este nevoită să se împrumute sperând că balanţa dezechilibrată se va restabili. Însă, atunci când acest lucru nu se mai întâmplă, iar debitorii cer returnarea împrumuturilor, plus dobândă, se ajunge la criză şi la faliment.

Criza economică care chinuie şi domină ţara noastră nu este însă decât vârful iceberg-ului. Este urmarea, rodul unei alte crize, a celei duhovniceşti. Disproporţia dintre producţie şi consum nu are doar o dimensiune economică, ci, în primul rând, este un fapt duhovnicesc.Este indiciul crizei duhovniceşti, care priveşte atât conducerea ţării, cât şi poporul. O conducere care nu a putut să aibă o atitudine responsabilă faţă de popor, care nu a putut sau nu a vrut să vorbească pe limba adevărului, care a promovat modele eronate, care a cultivat relaţiile clientelare, numai şi numai pentru că a avut ca scop deţinerea puterii. O conducere care, în fapt, se vădeşte că a subminat interesele reale ale ţării şi ale poporului.

Şi pe de altă parte, un popor, adică noi, care ne-am purtat iresponsabil. Ne-am lăsat pradă bunăstării, îmbogăţirii facile şi traiului bun, ne-am dedat câştigului uşor şi înşelăciunii, fără a ne mai pune problema adevărului lucrurilor. Revendicarea arbitrară a drepturilor de către bresle şi grupuri sociale, cu o desăvârşită nepăsare faţă de coeziunea socială, au contribuit în mare măsură la situaţia de astăzi.

Esenţa crizei duhovniceşti este absenţa sensului vieţii şi închiderea omului într-un prezent rectiliniu, adică în instinctul lui egoist. Un prezent fără viitor, fără perspectivă. Un prezent condamnat la plictis şi monotonie. Viaţa a ajuns doar un interval de timp nedeterminat între două date, a naşterii şi a îngropării.

Într-o asemenea perspectivă, deşertăciunea se ia la întrecere cu absurdul, iar lupta o câştigă totdeauna tragicul. Când te adresezi tinerilor şi îi întrebi: „de ce iei droguri, fiule?” şi îţi răspund: „spuneţi-mi dumneavoastră de ce să nu iau? Nu sper nimic, nu aştept nimic, singura mea bucurie este atunci când înfig injecţia şi călătoresc (în alte lumi)”; sau atunci când atragi atenţia unui tânăr că luând droguri va muri, iar el îţi răspunde cu un zâmbet tragic: „nu înţelegeţi că eu iau droguri, ca să trăiesc”, atunci înţelegi cât de incredibil de adevărate şi de potrivite în tragismul lor sunt cuvintele de mai sus. În loc deci de sens al vieţii noi am urmărit bunăstarea, traiul bun, puterea economică. Când însă nu există altă perspectivă de viaţă în afară de consum, când puterea economică şi demonstrarea ei ostentativă devine singurul mod al recunoaşterii sociale, atunci imoralitatea ajunge singura cale de viaţă, pentru că altfel, dacă eşti moral, eşti prost. Aşa au gândit şi au făptuit mulţi, aşa am ajuns la diferenţierea şi de putere, dar şi de poziţie în poporul nostru.

Întrebarea – dilemă lui Dostoievski – „libertate sau fericire?” o trăim în tot tragicul ei. Am ales bunăstarea contrafăcută şi am pierdut Libertatea persoanei noastre, am pierdut Libertatea ţării noastre.Astăzi, omul, în mod justificat tremură mai degrabă pentru micşorarea veniturilor, dar nu se nelinişteşte pentru deficienţele educaţiei care îi privesc pe copiii săi şi nu se îngrijorează de înjosirea persoanei umane. Aceasta deci este esenţa adevăratei crize şi sursa crizei economice pe care atât de nemilos o exploatează actualii„negustori de popoare”.

Noi, părinţii voştri duhovniceşti, ne-am făcut autocritica, am dorit să cercetăm care este partea noastră de vină în prezenta criză, confruntându-ne în Sinodul Ierarhiei cu responsabilităţile noastre. Ştim că uneori v-am mâhnit, v-am smintit chiar. Nu am reacţionat direct şi la momentul potrivit faţă de atitudini care v-au rănit. Distrugerea relaţiei dintre popor şi Biserica sa care îl păstoreşte a ajuns obiect de neguţătorie exploatat în mod pragmatic prin scandalurile fabricate, ţintindu-se destrămarea încrederii voastre în Biserică.

Vă spunem că Biserica are antidotul modului de viaţă consumerist şi acesta este asceza. Şi dacă consumul este sfârşitul, pentru că este o viaţă fără sens, asceza este drumul, pentru că conduce la o viaţă cu sens. Asceza nu este privarea de plăcere, ci îmbogăţirea vieţii cu sens.Este antrenamentul atletului care îl conduce la competiţie şi la medalie, iar această medalie este viaţa care biruieşte moartea, viaţa care se îmbogăţeşte cu dragoste. Asceza este drumul libertăţii, iesirea din sclavia inutilului care astăzi ne înjoseşte.

Ne nelinişteşte situaţia Educaţiei noastre, pentru că sistemul educaţional actual se raportează la elev nu ca la o persoană, ci ca la un calculator electronic şi singurul lucru pe care îl face este să îl „încarce” cu materie, neinteresându-se de întreaga sa personalitate şi de aceea copiii noştri cu îndreptăţire se împotrivesc. De aceea suntem neliniştiţi în privinţa proiectului Noului Liceu[1] care se pregăteşte. Manualele şcolare se scriu, într-adevăr, cu răspunderea guvernului, dar conţinutul lor îl vizează şi pe ultimul cetăţean grec, care aşteaptă de la Biserica sa să îi facă cunoscut cu putere şi glasul său smerit.

Înţelegem că toate parohiile noastre trebuie să devină spaţii ospitaliere pentru tinerii noştri, aşa cum sunt deja destule dintre ele, în care mulţi tineri găsesc refugiu în căutarea lor după sens şi nadejde.

Ştim că cereţi de la noi, păstorii voştri, o Biserică eroică, cu vigoare, care să aibă cuvânt profetic, cuvânt pentru tânărul contemporan. Nu o Biserică secularizată, ci una sfinţită şi sfinţitoare, o Biserică liberă, pastorind cu putere poporul sau, fără a se teme să ia poziţie faţă de sistemul viclean al acestei lumi, chiar dacă împotrivirea conduce la prigoană şi martiriu.

Biserica este singurul organism care poate să stea nemijlocit alături de om şi să îl sprijine.Biserică însă suntem cu toţii şi aceasta este puterea noastră şi puterea ei. La unitatea dintre păstori şi popor ţintesc negustorii de popoare, încearcând să o submineze. Ei ştiu că dacă vor „pierde” păstorul, cu uşurinţă se vor risipi oile şi le vor supune. Istoria ne învaţă că acolo unde s-a luptat împotriva lui Dumnezeu, de fapt înjosirea omului era scopul final.

Întruparea lui Dumnezeu este cea mai mare recunoaştere a persoanei umane. Biserica nu se opune guvernării, ci acelora care exploatând guvernarea şi ascunzându-se în spatele puterii lucrează să vă fure nădejdea. Aduceţi-vă aminte că, pentru mulţi specialişti în economie, prezenta criză este fabricată, urmărindu-se de către anumite puteri doar controlul mondial, nu şi iubirea de oameni.

Biserica lui Hristos are cuvânt pentru actuala situaţie, pentru că nu a încetat să fie parte a lumii şi parte a istoriei. Nu poate îngădui nici un fel de nedreptate, fiind în acelaşi timp datoare să fie gata pentru mărturisire şi martiriu. Ştim că oamenii de lângă noi suferă de foame, se află în sărăcie, se sufocă economic, deznădejdea de multe ori stăpâneşte inima lor. Cunoaştem acest lucru, pentru că prima lor oprire în căutarea speranţei este Biserica de lîngă casă, parohia lor. Scopul şi lupta noastră este ca fiecare parohie să devină centrul de unde activitatea pastorală a bisericii locale să îmbrăţişeze întreaga societate locală respectivă.

Intenţia noastră este să creăm un observator al problemelor sociale cu scopul de a urmări îndeaproape şi de a preîntâmpina metodic problemele pe care le creează prezenta criză. Scopul nostru este să dezvoltăm lucrarea de asistenţă socială a fiecărei parohii, în aşa fel încât să nu mai existe nici măcar un om care să nu aibă o farfurie de mâncare.Cunoaşteţi şi dumneavoastră că în această privinţă Biserica realizează o lucrare uriaşă. Cunoaşteţi acest lucru, pentru că mulţi dintre dumneavoastră sprijiniţi voluntar acest efort al parohiei voastre şi îl susţineţi economic. Vă chemăm să staţi aproape fiecare de parohia voastră, ca să ne confruntăm împreună cu aceste momente grele.

Poporul nostru a trecut şi altă dată prin sărăcie şi foame, dar a îndurat şi a biruit, pentru că atunci avea alte perspective. Mulţi dintre noi putem să ajutăm pe unul şi unul pe mulţi. Dumnezeu nu ne-a dat duh de frică, ci de putere şi de dragoste.

Cu acest duh, adunaţi în jurul Bisericii, care este marea noastră familie, vom scoate la iveală greşelile noastre, vom căuta sensul vieţii în dragoste şi astfel vom ieşi din acest ceas greu.

Sinodul Bisericii Greciei

http://www.zoiforos.gr/

http://www.inews.gr/152/olo-to-keimeno-tou-fylladiou-pros-to-lao-tis-ieras-synodou-tis-ekklisias-tis-ellados.htm

Traducere Mihail Ilie


preluare de pe site-ul Război întru cuvînt:

http://www.razbointrucuvant.ro

marți, 28 decembrie 2010

Principesa Margareta- Carte regală de bucate


Recunosc, foarte greu mă mai atrag cărțile de bucate sau diversele rețete culinare, mai ales dacă acestea nu-mi provoacă un ,,apetit cerebral” sau spiritual. Azi, cum mi-am permis să ,,răgăzuiesc” puțin, am citit o carte de bucate pe care mi-am cumpărat-o de Crăciun. Ce eveniment! E o carte mai specială pentru că rețetele prezentate au o poveste personalizată și asta m-a atras. Au și un parfum dintr-o altă lume. Ba chiar mi-au dat un entuziasm să încerc ceva nou, să le pun în practică cu proximă ocazie. Adică, de Anul Nou.
Cineva mi-a reproșat odată ca  îi lipsesc rețetele culinare blogului meu(sigur, lipsesc și multe altele, de care sunt perfect conștientă...).Recunosc, în ultimii ani nu prea m-a preocupat ,,atelierul” culinar. Problema mea de zi cu zi e aceea a economisirii timpului dedicat stomacului. În primul rînd pentru că, cărțile de bucate se află în categoria celor mai plictisitoare cărți de citit, în al doilea rînd, aproape niciodată n-am putut respecta canonul rețetei(sunt mai rebelă cînd mi se recomandă chestiuni fixe), în al 3-lea rînd pentru că procesul și procedura de obținere a produsului finit destinat exaltării apetitului de cele mai multe ori ,,fură” enorm din timpul destinat altor chestiuni importante de viață, în al 4-lea rînd,  lipsa  unor ingrediente care țin în balans reușita rețetelor ce necesită un periplu îndelung de căutare și asta mai adăuga o notă în plus plictiselii mele.  Dar, recunosc, întotdeauna m-au atras lucrurile simple, pline de stil și rafinament alternate fie de o poveste, fie de o istorie, fie de un tîlc, fie de șarmul unei culturi diferite, sau pur și simplu de stil. Azi le-am regăsit în această carte scrisă cu mult suflet.
Așa că, Cartea regală de bucate a Principesei Margareta a României apărută anul acesta la editura Curtea Veche m-a cucerit și o recomand cu toată căldura tuturor!


,,Timpul petrecut in jurul mesei de prânz sau cină este un act de generozitate, de comuniune spirituală şi de inţelegere omenească. Fiecare dintre noi se simte bine în aceste părţi din zi.”(Principesa Margareta a României)

duminică, 26 decembrie 2010

Poeme vizuale















,,Focul, grindina, zăpada, gheața, viforul, toate îndepliniți cuvîntul Lui;
Munții și toate dealurile, pomii cei roditori și toți cedrii;
Fiarele și toate animalele, tîrîtoarele și păsările cele zburătoare;
Împărații pămîntului și toate popoarele, căpeteniile și toți judecătorii pămîntului;
Tinerii și fecioarele, bătrînii cu tinerii,
Să laude numele Domnului, că numai numele Lui S-a înălțat. Lauda Lui pe pămînt și în cer.
Și va înălța puterea poporului Lui. Cîntare tuturor cuvioșilor Lui, fiilor lui Israel,
poporului ce se apropie de El”(Psalm 148)



Fotografiile cu Runcul(satul natal) aparțin Părintelui scriitor Ioan Pintea.

joi, 23 decembrie 2010

COPILUL DIN NOI



“Adevăr zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. (Matei 18, 3)

Idealul perfecţiunii nu ar trebui căutat în viitor, ci în trecut, prin revenirea la inocenţa copilăriei. Copilul din noi ne învaţă nevinovăţia şi ne aduce la acel stadiu de uimire, de stare harică necesară oricărui început, oricărei căutări.

Cine nu a fost copil? Cine nu îşi aduce aminte cu drag de anii frumoşi ai copilăriei? Ce pot vorbele să spună despre frumuseţea şi gingăşia unui înger, care este copilul. Există la copil o capacitate specială de a fuziona cu obiectul: îl percepe instantaneu şi din afara lui, fără să apeleze la analiză. De aceea, de multe ori, auzim aprecieri la adresa unui copil, de genul:”vorbeşte ca un om atât de mare la minte şi la inimă”. Ceea ce mintea înţelepţilor nu vede practică un suflet de copil în simplitatea lui.

Tudor Arghezi l-a căutat pe Dumnezeu toată viaţa lui. L-a găsit în ultimile clipe ale vieţii sale, când, stând întins pe pat, a exclamat: “(…) Te-am găsit ca pe un copil, între ceruri, aruncând cu stele în mare şi jucând cu mâna oglinda lumii rotunde în odăile noastre albe”.

La Orizont sau, dacă privim în sus, la Zenit, acolo e spaţiul absolutului, acolo este “locul de joacă” al lui Dumnezeu. Există un spaţiu al fiinţei, anii copilăriei, există un loc al sacrului, al credinţei, există un topos al copilului din noi. Un “acolo” al bucuriei inocente de copil, al sentimentului profund care cuprinde toate simţurile, copleşeşte sufletul şi face timpul să se oprească. Este un sentiment în care intră sublimarea, teama şi atracţia.

Există un “acolo” în lumina blândă a apusului, în lumina veselă a răsăritului, în constelaţia cerului senin, în albul miraculos al fulgilor de nea, în adevărul nemuririi, în frumuseţea şi farmecul florilor. În toate acestea există sentimente profunde ale bucuriei adevărate pe care divinitatea le încorporează în sufletul copilului spre încântarea şi înălţarea fiinţei umane.

Îmi aduc aminte, copil fiind, cum în seara din Ajunul Crăciunului ne aşezam toţi fraţii în jurul bradului, împodobit cu hârtie creponată de diferite culori, la lumina lămpii şi desfăceam pacheţele cu îmbrăcăminte, încălţăminte şi, uneori, cu dulciuri. Minunate erau şi serile în care făceam Steaua dintr-un ciur pe care lipeam icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, precum şi sorcova dintr-o vergea pe care lipeam cu puţină cocă fâşii de hârtie creponată.

Acum, dacă m-ar întreba cineva ce este Dumnezeu, aş răspunde cu inima plină de bucurie: Copilul din mine! Acesta este Dumnezeu.

Iată cheia secretului: cine posedă sinceritatea, inocenţa, umilinţa şi smerenia unui copil, acela e mare şi va primi împărăţia lui Dumnezeu.

Dragostea lui Dumnezeu, Lumina Betleemului, darurile magilor, cântarea îngerilor şi mărturisirea păstorilor să vă umple sufletele de lumina cunoştinţei împărtăşită de sus, iar Noul An să vă fie întru bucurie şi împliniri!

CRĂCIUN FERICIT! SĂRBĂTORI FERICITE!


Ştefan POPA

Cluj-Napoca



Maria Raducanu - Scoala, gazda, din patut





Pastorala la Praznicul Nașterii Domnului 2010 a Mitropolitului Moldovei și Bucovinei Teofan Savu



† TEOFAN

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOP AL IAȘILOR ȘI

MITROPOLIT AL MOLDOVEI ȘI BUCOVINEI


Iubiților preoți din parohii, cuvioșilor viețuitori ai sfintelor mănăstiri și dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iașilor: har, bucurie, iertare și ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit - Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt!
„Dumnezeu este scăparea și puterea noastră,
ajutor în necazurile ce ne împresoară.“ (Ps. 45, 1)
Iubiți frați și surori în Hristos-Domnul,
Am ajuns, cu mila lui Dumnezeu, la slăvita sărbătoare a Nașterii Domnului. Suntem la sfârșitul unui an greu pentru cei mai mulți dintre noi. Gândul la greutățile prin care am trecut și preocuparea pentru ceea ce avem de întâmpinat în anul care vine nu ne părăsesc cu totul nici de sărbători. Am adunat prea multe în cugetul nostru timp de un an de zile încât greutatea acestora ne împovărează și în momente de praznic.
Cu toate acestea, atmosfera din jurul nostru este, parcă, mai caldă, mai primitoare. Suntem cuprinși de bucuria colindătorilor, de frumusețea iernii, de întâlnirea cu cei dragi în familie, de ambianța unei mese mai bogate. Cei mai mulți dintre creștini au respectat postul de patruzeci de zile, iar acum, după rânduita spovedanie, se împărtășesc cu Sfintele și Preacuratele Taine, bucurându-se cu bucurie aleasă. Participarea la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie de praznicul Nașterii Domnului și în zilele următoare ne oferă ocazia potrivită pentru a medita mai intens atât la greutățile prin care trecem, cât și la bucuria marelui Praznic. De fapt, prin bucuria praznicului înțelegem rostul greutăților vieții, descoperim taina asumării lor și primim răspuns la întrebările ce ne frământă.

Iubiți credincioși,
În zilele de sărbătoare ale Nașterii Domnului, se înalță glas puternic de mărturisire a adevărului că acum două milenii Dumnezeu a coborât pe pământ. Hristos-Dumnezeu S-a născut, după trup, prin puterea Duhului Sfânt, din Preacurata Fecioară Maria, a viețuit printre noi, oamenii, ne-a cunoscut durerea și bucuria, a murit și a înviat pentru noi. Acesta este adevărul fundamental al credinței creștine. În
acest adevăr descoperim rostul vieții noastre cu greutățile ei numeroase, cu frumusețile ei adânci.

„Hristos Se naște, slăviți-L!
Hristos din ceruri, întâmpinați-L!
Hristos pe pământ, înălțați-vă!“1
În aceste cuvinte, Biserica vestește și actualizează evenimentul crucial al istoriei, și anume coborârea lui Dumnezeu printre oameni. „La plinirea vremii“2, cum spune Sfântul Apostol Pavel, adică la timpul potrivit, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, a luat chip de om, a trăit într-un context concret, în sânul unei familii, alături de mama Sa și de bătrânul Iosif, în mijlocul unui neam anume. El a propovăduit Evanghelia împărăției lui Dumnezeu, a pătimit, a murit și a înviat.
Toate acestea s-au petrecut pentru ca omul să descopere calea viețuirii autentice pe pământ, să cunoască taina împărăției lui Dumnezeu Tatăl și, prin Hristos în Duhul Sfânt, s-o dobândească aici, ca pregustare, și pe deplin în
veșnicie.

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Omenirea din timpul viețuirii pe pământ a lui Hristos-Dumnezeu nu diferă esențial de cea de astăzi. Oameni buni și oameni răi viețuiau atunci și viețuiesc și acum. Mulți aveau atunci credință puternică și nu puțini erau cei necredincioși sau răucredincioși, cum se întâmplă și astăzi. Bucuriile și încercările din acele vremuri sunt prezente și în zilele noastre.
Hristos Domnul a adus atunci lumină în întunericul care domina omenirea, viață în moartea care se răspândea în
diferite forme, peste tot, bucuria și nădejdea adevărată într-o lume cuprinsă de tristețe și disperare. Cum Hristos este „același ieri și azi și în veci“ 3, El, Hristos, rămâne izvorul de lumină, viață, bucurie și nădejde și în lumea de azi. Prin nașterea, viața, moartea și învierea Sa, prin învățătura Sa, Hristos a descoperit lumii de atunci calea de urmat. Celor care „L-au primit“, care „au crezut în numele Lui le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu“4. Prin starea de „fiu al lui Dumnezeu“ dobândită prin Hristos, omul vremurilor de atunci a descoperit calea de urmat. Bogat sau sărac, evreu sau de alt neam, bărbat sau femeie, în familie sau în mănăstire fiind, omul timpurilor trecute a aflat drumul de parcurs în viață. Cuprins uneori de bucurie și foarte adesea de încercări dureroase, L-a avut pe Hristos pâine în foamea lui după adevăr, apă în setea lui după iubire de dreptate. Astăzi, aceeași calitate de „fiu al lui Dumnezeu“, dobândită prin altoirea pe trunchiul numit Hristos, este cheia rezolvării problemelor vieții. A fi, a rămâne, a deveni „fiu al lui Dumnezeu“ înseamnă a-L avea pe Hristos ca izvor de viață, adică a avea credința cea adevărată și a trăi în concordanță cu aceasta atât în viața de familie sau mănăstire, cât și la locul de muncă și în toate împrejurările vieții.

Dreptmăritori creștini,

Sărbătoarea Nașterii lui Hristos are în centrul ei adevărul că Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiu al Omului pentru ca omul să devină fiu al lui Dumnezeu. În această mare zi de praznic, Biserica se adresează tuturor oamenilor cu îndemnul ca aceștia să-și păstreze sau să-și regăsească veșmântul de fii ai lui Dumnezeu. Acest lucru implică recunoașterea lui Dumnezeu ca Tată, a Bisericii ca mamă și a
noastră ca fii ai Tatălui Ceresc în Biserica lui Hristos.
În momentele de cumpănă ale vieții, în vremuri de criză morală și materială, în clipe de frământare în suflete, între oameni și neamuri, omul este chemat să alerge la Tatăl său - Dumnezeu -, la mama sa - Biserica. În Biserică, el primește putere și curaj pentru a nu se lăsa doborât de mulțimea fulgerelor care cad asupra sa, de intensitatea furtunii abătute peste sufletul și trupul său, peste cei dragi, peste țară și lume. În Biserică, omul aude glas de îmbărbătare, cum zice Scriptura: „Nu te teme, om plăcut al lui Dumnezeu! Pace ție! Fii tare și curajos!“5; „Fii tare și curajos și pășește la lucru, nu te teme, nu te speria, căci Domnul Dumnezeu este cu tine. El nu Se va îndepărta de tine, nici nu te va părăsi“ 6. Îmbrăcat cu puterea lui Hristos, care-l „zidește cu totul din nou“7, omul își continuă drumul prin valurile vieții. Acestea nu sunt mai puțin agitate, dar el, înveșmântat cu puterea lui Hristos, răzbate cu mai multă răbdare, cu mai multă putere, cu mai mult curaj furia lor.

În acest sens, gândul meu așezat la inima voastră, iubiți fii și fiice ai Bisericii lui Hristos din Moldova, este unul de încurajare și de îmbărbătare, un gând de întărire și de nădejde.
Se cuvine să rostim precum împăratul David în vechime: „Domnul este luminarea mea și mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?“ 8.
Îl avem cu noi și în noi pe Hristos, Cel născut în peștera din Betleem pentru a arăta iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Da! Vremurile sunt grele, criza este adâncă și continuă, sărăcia, răul, urâtul, hoția și minciuna se dezlănțuie nemilos asupra lumii. Cu toate acestea, se cuvine să ne întrebăm împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „Cine ne va despărți pe
noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia,
sau sabia? (...) Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru“9.
Da! Dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat cu putere asupra lumii prin Nașterea lui Hristos la Betleem și, de atunci, ea nu încetează a îmbrățișa pe tot omul. Pentru ca dragostea lui Dumnezeu revărsată asupra lumii prin Nașterea lui Hristos să ne cuprindă și pe noi cei de azi și să ne dăruiască putere în greutățile ce ne înconjoară, se cuvine să urmăm îndemnul aceluiași Apostol Pavel care zice: „Dezbrăcați-vă de viețuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin pofte amăgitoare, și vă înnoiți în duhul minții voastre, și să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate și în sfințenia adevărului.
Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiți adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare. Mâniați-vă și nu greșiți; soarele să nu apună peste mânia voastră. Nici nu dați loc diavolului. Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile sale, lucrul cel bun, ca să aibă să dea și celui ce are nevoie. Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuință, ca să dea har celor ce ascultă.
Să nu întristați Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care ați fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune și supărare și mânie și izbucnire și defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate. Ci fiți buni între voi și milostivi, iertând unul altuia, precum și Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos“10.
Având nădejdea că îndemnul Sfântului Apostol Pavel va fi ascultat și urmat de noi, oamenii obișnuiți, dar și de cei cu responsabilități înalte în viața țării și a lumii, ne apropiem de Noul An, 2011 de la Nașterea lui Hristos. Îl rugăm pe Dumnezeu ca anul ce vine să fie timp de pace în țară și în lume. Îl rugăm să ne dea răbdare în greutățile care par a nu fi puține în anul care urmează, să ne dăruiască iertarea, binecuvântarea, ocrotirea și iubirea Sa în toate zilele vieții noastre.
Să ne bucurăm de praznicul Nașterii și Botezului Domnului; să avem parte de mulți colindători pe prispa sufletelor noastre; să fim alături de cei dragi și ei să fie împreună cu noi în adevăr și în dragoste; să nu-i uităm nici pe cei aflați în suferință sau mai încercați decât noi. Îmbrățișându-ne unii pe alții în dragostea lui Hristos, Cel născut din Preacurata Fecioară Maria cu puterea Sfântului Duh, să rostim împreună cu îngerii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire“11.

Sărbători binecuvântate!
La mulți, buni și frumoși ani!
† Teofan
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

Note bibliografice
1 Canonul Utreniei la Nașterea Domnului, irmosul 1, în Mineiul pe Decembrie,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2005, p. 437.
2 Galateni 4, 4.
3 Cf. Evrei 13, 8.
4 Ioan 1, 12.
5 Daniel 10, 19.
6 I Cronici 28, 20.
7 Canonul Utreniei la Nașterea Domnului, Cântarea 1, în Mineiul pe
Decembrie, p. 437.
8 Psalmul 26, 1-2.
9 Romani 8, 35.38-39.
10 Efeseni 4, 22-32.
11 Luca 2, 14.


Declaraţia de presă a Mitropolitului Bartolomeu, cu ocazia Sărbătorii de Crăciun 2010





Cu regretul că unele probleme de sănătate nu imi vor permite să vă primesc in resedinta mea pentru traditionalul Mesaj de Crăciun, Vă trimit alăturat textul Declaratiei mele de presă, impreună cu cele mai cordiale felicitări de sfintele Sărbători si urarea de La multi ani!

In vremea Vechiului Testament, sub domnia lui Iosia, a fost descoperită in templu cartea Deuteronomului, adică Legea dată de Dumnezeu lui Moise. Iar regele, după ce a citit-o, si-a dat seama cu durere de enorma distantă ce se produsese intre poruncile lui Dumnezeu si comportamentul poporului pe care el, regele, il cârmuia. Asa s-a hotărât să stârpească idolatria si relele moravuri, restaurând ordinea morală in societate.

Asa s-ar cuveni să fie si-n zilele noastre: Biblia din Parlament ar trebui să existe nu doar ca obiect in fata căruia demnitarii isi depun jurământul, ci si ca indreptar pentru legile pe care acestia le plănuiesc, le votează si le promulgă. Dacă ei ar deschide Biblia numai câteva pagini, atunci in tara noastră nu ar mai exista acte normative menite să legifereze sau să permită pornografia, prostitutia, homosexualitatea, concubinajul, practici care nu sunt altceva decât tot atâtea căi deschise spre dezintegrarea familiei si disolutia societătii. E inadmisibil să juri cu mâna pe Biblie si să faci legi impotriva Bibliei! De aceea ne vom ruga neincetat pentru ei, alesii nostri, pentru ca Dumnezeu să le lumineze mintea si să le incline inima doar spre ceea ce este drept, bun si de folos acestui popor, asa cum a făcut, pe vremuri, regele Iosia.

Până atunci ii rog fierbinte pe părinti să aibă grijă de copiii lor. Stiu că avem multe familii adevărate, cu părinti iubitori si copii cuminti. Dar tocmai de aceea vă rog si vă indemn, părintilor, să fiti veghetori, ca nu cumva copiii vostri buni să incapă pe mâna celor ce-i strică, sau să aibă la indemână ceva ce le poate intina fiinta. Nu-i lăsati doar pe seama scolii, căci intr’o scoală pot exista programe perverse sau o directoare care, in schimbul câtorva cadouri ieftine, le permite traficantilor să-si etaleze scârboasele mărfuri in văzul copiilor. Ajutati-vă odraslele să invete cu drag si să se poarte frumos! Cutremurati-vă de familiile destrămate si de copiii lor rămasi pe drumuri, bântuiti de mizerie si de vicii precoce. Oferiti le pruncilor vostri mai putin televizor si mai multă lectură: din cărtile frumoase si, pe cât se poate, pagini alese din Sfintele Scripturi. Eu cunosc un copil care a citit Biblia, in intregime, la vârsta de zece ani; nu e important ce si cât a inteles, ci faptul in sine că a citit-o si n’a uitat-o. Faceti din Fiul Mariei un prieten al copiilor vostri; si fiti siguri că Pruncul Iisus vă va surâde din iesle, iar Copilul Iisus va merge spre Nazaret tinându-vă de mână.

† BARTOLOMEU
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului si Clujului,
Mitropolitul Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului

Pastorala la Praznicul Nașterii Domnului 2010 a Părintelui Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române Daniel Ciobotea

† D A N I E L

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR,

MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,

LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI

ŞI

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUCERNICULUI CLER,

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL

ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI

DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS DOMNUL,

IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis prin proorocul care zice «Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte Cu noi este Dumnezeu»”

(Matei 1, 22-23, cf. Isaia 7, 14)

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos ne arată iubirea milostivă şi nemărginită a lui Dumnezeu pentru oameni. Hristos este Dumnezeu-Omul prezent în mijlocul oamenilor, pentru ca oamenii să poată fi părtaşi la viaţa şi iubirea veşnică a Preasfintei Treimi.

Începând cu ziua de 20 decembrie, când serbăm Înainteprăznuirea Naşterii Domnului, şi până la 31 decembrie, ziua Odovaniei acestei sărbători, cântările liturgice ale Bisericii Ortodoxe ne îndeamnă să ne minunăm cu mintea şi să ne bucurăm cu inima de taina iubirii lui Dumnezeu pentru noi oamenii arătată în Naşterea lui Hristos din Sfânta Fecioară Maria.

Într-una din cântările acestei sărbători se spune că Dumnezeu Se face om, pentru ca pe om să-l îndumnezeiască: „Să mergem, credincioşilor, să întâmpinăm pe Ziditorul, Cel ce vine pe pământ, răsărind din Fecioară: cu curăţie să ne luminăm, cu fapte bune să strălucim, cu frică şi cu bucurie să ne gătim a privi cu ochii minţii pe Hristos, ajuns Prunc, Care ne îndumnezeieşte pe noi, oamenii, din milostivirea cea mare” (Mineiul pe Decembrie, ziua 20, „Utrenia”, Laude, Stihurile Înainteprăznuirii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 326). Iar în altă cântare se spune că la Taina Naşterii lui Hristos participă cerul şi pământul, steaua şi peştera, oraşul şi pustia: „Betleeme, pregăteşte-te, cetate a Sionului, cântă! Bucură-te, pustie, care ai vestit de mai înainte bucuria; că steaua merge înainte în Betleem, vestind pe Hristos, Cel ce vine să Se nască; şi peştera primeşte pe Cel întru totul neîncăput, iar ieslea se împodobeşte, ca să primească Viaţa cea veşnică”. (Idem, „Utrenia” din 23 decembrie, Stihoavnă, p. 327)

Cel ce Se naşte ca om din Fecioară este Unul din Sfânta Treime: „Betleeme, găteşte-te spre întâmpinarea Fecioarei Maria şi a Maicii lui Dumnezeu. Că iată vine la tine, purtând Prunc pe Hristos, Cel pururea împreună cu Tatăl Cel fără început şi cu Duhul, pe Care în peşteră Îl va naşte şi după naştere iarăşi se va arăta fecioară.” (Idem, “Utrenia” din 23 decembrie, Sedealna, p. 368)

Smerenia şi sărăcia lui Hristos-Dumnezeu sunt începutul îmbogăţirii omului în bunătate dumnezeiască: „Orice om să se mire, cugetând la felul cum începe a sărăci acum Cel bogat cu mila, şi cum în peşteră Se sălăşluieşte, spre a ne dezlega pe noi de cumplita înşelăciune, voind a ne îmbogăţi de bunătate.” (Idem, “Canonul Înainteprăznuirii”, Cântarea a 4-a, p. 371)

În alte cântări se spune că Taina Naşterii smerite a lui Hristos, Împăratul slavei veşnice, trezeşte uimire pentru îngeri şi înfricoşare pentru oameni: „Cuvinte al Tatălui, Cel împreună veşnic, ieşind din cea neispitită de bărbat, Te-ai sălăşluit trupeşte în peşteră, având ieslea ca un tron; şi spăimântezi, cu înfricoşătoarea Ta iconomie, pe magi şi pe păstori, şi ai uimit pe îngeri, care au strigat: Slavă Ţie!” (Idem, “Pavecerniţa” din 24 decembrie, Cântarea a-5-a, p. 387)

Pentru a binevesti în acelaşi timp smerenia şi slava lui Hristos, Biserica vede deodată în El pe robul şi pe Stăpânul, pe omul pământean şi pe Împăratul cerurilor: „Astăzi Se naşte din Fecioara Cel ce are (ţine) în mână toată făptura. Cu scutece ca un prunc este înfăşat, Cel ce din fire este nepipăit (inaccesibil). În iesle este culcat Dumnezeu, Cel ce a întărit cerurile de demult, întru început. La sân cu lapte este hrănit, Cel ce a plouat în pustiu mană poporului. Pe magi cheamă Mirele Bisericii. Darurile acestora le primeşte Fiul Fecioarei. Închimămu-ne Naşterii Tale, Hristoase! Învredniceşte-ne să vedem şi dumnezeiască Arătarea Ta (Botezul)!” (Idem, „Rânduiala Ceasurilor împărăteşti” din 24 decembrie, „Ceasul al IX-lea”, Slavă … glasul 6, p. 420)

În însăşi ziua Sărbătorii Naşterii Domnului se arată mai lămurit că rostul Întrupării Fiului lui Dumnezeu este înnoirea omului întru viaţă veşnică: „Văzând Ziditorul pe omul pe care l-a zidit cu mâinile pierind, plecând cerurile, S-a pogorât şi pe acesta, întrupându-Se din dumnezeiasca Fecioară, îl zideşte cu totul din nou, cu adevărat, că S-a preaslăvit!” (Idem, „Utrenia” din 25 decembrie, „Canonul I”, Cântarea 1, p. 437)

Am văzut din cântările prezentate mai sus că Biserica preamăreşte iubirea atotputernică şi smerită a lui Hristos pentru oameni, ca fiind dătătoare de mântuire, de viaţă şi slavă veşnică.

Taina Întrupării Fiului veşnic al lui Dumnezeu, Care S a făcut om din iubire nesfârşită faţă de om, este temelia şi inima credinţei creştine. Această sfântă şi mare taină a fost scopul pentru care Dumnezeu a făcut lumea. Ea a fost prezisă şi prevăzută de profeţii Vechiului Testament inspiraţi de Duhul Sfânt, apoi a fost văzută ca realitate istorică şi mărturisită de Apostolii lui Hristos, apărată şi dogmatizată în faţa ereziilor de către Părinţii Bisericii adunaţi în Sinoadele ecumenice şi preamărită sau lăudată de cler şi credincioşi în viaţa Bisericii.

Urmând credinţei Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mari dascăli ai lumii şi ierarhi, cuvioşi şi mărturisitori, imnografi şi melozi, au în centrul teologhisirii lor taina iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu pentru lume, Care s-a descoperit nouă prin Iisus Hristos. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) spune că „prin iubirea Sa mai presus de minte şi nesfârşită pentru om, Dumnezeu a devenit cu adevărat şi prin natură tocmai ceea ce iubea” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 5, P.G., 91, 1048 C), adică om.

Acelaşi Sfânt Părinte spune că „Hristos este marea taină ascunsă, ţinta fericită, scopul pentru care toate au fost făcute […]. Privind la El, Dumnezeu a chemat toate la fiinţă. Căci pentru Hristos, pentru taina Sa, există toate veacurile şi tot ce cuprind ele. În Hristos îşi au ele începutul şi sfârşitul. Această unire a fost hotărâtă de la începutul lumii: unire a ceea ce este mărginit cu ceea ce este nemărginit, a ceea ce este măsurat cu ceea ce este nemăsurat, a ceea ce are hotar cu ceea ce nu are hotar, unire a Făcătorului cu făptura, a odihnei cu mişcarea. Când a venit plinirea vremii, această unire s-a făcut văzută în Hristos, aducând cu sine împlinirea planurilor lui Dumnezeu”. (Idem, Răspunsuri către Talasie, 60, P.G., 90. 612)

Prin Întruparea Sa de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi, mai ales, prin Naşterea Sa ca om în Betleem, Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, intră în umanitate şi rămâne pentru veşnicie tainic prezent în mijlocul ei. Cel ce S-a născut ca om în Betleem, a copilărit în Nazaret, S-a răstignit şi îngropat la Ierusalim, a înviat din morţi şi S-a înălţat întru slavă la ceruri, nu încetează de a fi prezent împreună cu oamenii, care cred în El şi-L iubesc pe El (cf. Matei 28, 20). El este permanent prezent în Biserică prin Sfintele Taine, dar mai ales prin săvârşirea Sfintei Liturghii, în timpul căreia credincioşii ascultă Evanghelia Sa şi primesc Trupul şi Sângele Său, ca arvună a vieţii şi bucuriei veşnice din Împărăţia cerească a Preasfintei Treimi.

Taina coborârii şi apropierii Fiului lui Dumnezeu de noi oamenii ne cheamă să ne ridicăm şi să ne apropiem şi noi de El, să-L întâmpinăm în viaţa noastră. Astfel, una din cântările Naşterii Domnului ne îndeamnă: „Veniţi, credincioşilor, să ne înălţăm dumnezeieşte şi să vedem cu adevărat dumnezeiasca pogorâre de sus în Betleem şi curăţindu-ne mintea prin viaţă curată să aducem în loc de mir fapte bune; să pregătim prin credinţă intrarea sărbătorii Naşterii şi cu cei de sus să strigăm: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, Celui în Treime, prin Care S-a arătat între oameni bunăvoirea mântuind pe Adam din blestemul cel dintâi, ca un iubitor de oameni!” (Mineiul pe Decembrie, „Rânduiala Ceasurilor împărăteşti”, „Ceasul al VI-lea”, stihiră glasul 1, EIBMOR, Bucureşti, 2005, p. 415) Aşadar, prin dreaptă credinţă şi prin fapte bune să întâmpinăm pe Hristos în sufletul şi în casele noastre şi să ne bucurăm de lumina sărbătorii.

Hristos vine şi astăzi la noi în multe forme, ca un călător sau ca un pelerin necunoscut, prin chipurile smerite ale oamenilor săraci, ale copiilor şi bătrânilor abandonaţi, ale bolnavilor singuri şi întristaţi, ale celor flămânzi şi fără de adăpost.

De aceea, mai ales acum, când în jurul nostru este multă suferinţă şi sărăcie, singurătate şi neajutorare, să le aducem acestora, prin cuvânt şi faptă, ajutor şi bucurie, încurajare şi speranţă, aşa cum ne învaţă Sfânta Evanghelie şi Sfânta Biserică.

Să ne rugăm mereu Maicii Pruncului Iisus, Fecioarei Maria, să ocrotească ţara şi poporul nostru şi să lumineze cu rugăciunile ei pe toţi copiii şi părinţii, toate familiile care au nevoie de ajutor şi binecuvântare de la Dumnezeu.

Să ne rugăm, de asemenea, Maicii Domnului să ajute Biserica noastră în lucrarea ei cultural-misionară şi social-filantropică pentru copii şi bătrâni, pentru bolnavi şi săraci, pentru oamenii fără nici un sprijin, pentru „cei pe care nu-i iubeşte nimeni’, cum se spune în rugăciunea finală a Acatistului Buneivestiri.

Căminele de bătrâni şi de copii, unităţile medicale, cantinele pentru săraci şi multe programe de caritate ale Bisericii noastre au în continuare nevoie de sprijin, pentru ca cei care au iniţiat şi realizează programe filantropice să nu se descurajeze, să nu înceteze lucrarea lor, necesară altora.

Mulţumim celor care ne-au ajutat adesea şi îi binecuvântăm, rugându-ne lui Dumnezeu-Milostivul să le dăruiască darurile milostivirii Sale celei bogate.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Familia a fost binecuvântată în Rai (cf. Facere 1, 28), sfinţită prin Naşterea Pruncului Iisus din Fecioara Maria şi preţuită prin prezenţa lui Hristos la nunta din Cana Galileii, unde a săvârşit minunea prefacerii apei în vin. Prin urmare, familia trebuie să fie mereu în centrul atenţiei Bisericii. Din acest motiv, la propunerea noastră, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2011 să fie numit „Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii”.

Botezul copiilor şi creşterea lor în credinţă trebuie să fie o prioritate majoră a părinţilor, naşilor, preoţilor şi a profesorilor de religie, mai ales astăzi când mulţi copii şi tineri sunt dezorientaţi sau tentaţi să caute fericirea în droguri nocive pentru suflet şi trup. Pe fondul sărăciei şi al migraţiei părinţilor în străinătate, mulţi copii sunt tentaţi să abandoneze şcoala şi să trăiască o viaţă dezordonată şi fără un ideal concret. De aceea, familia, societatea şi Biserica trebuie să coopereze spre a găsi soluţii practice pentru problemele concrete care tulbură viaţa copiilor şi tinerilor de astăzi.

Criza stabilităţii sau a unităţii familiei se amplifică în contextul creşterii sărăciei, şomajului şi a nesiguranţei zilei de mâine. Din aceste motive sunt urgent necesare următoarele orientări: intensificarea vieţii spirituale şi a activităţii pastorale, a solidarităţii între familii, dezvoltarea de programe sociale de susţinere a familiilor sărace, mai ales a celor care au copii mulţi.

Toate aceste probleme şi altele asemănătoare trebuie să fie permanent în centrul atenţiei Bisericii Ortodoxe Române.

Dreptmăritori creştini,

Un simbol major al comuniunii, cooperării şi demnităţii noastre ortodoxe româneşti va fi, în anul 2011, construirea Catedralei Mântuirii Neamului, după ce în anul acesta 2010 a fost selectat proiectantul, s-a obţinut autorizaţia de construire a ei, au fost desfăşurate ample lucrări de organizare de şantier, au fost procurate o parte din materiale şi a fost încheiat contractul de zidire a pereţilor din jurul fundaţiilor noii Catedrale.

În vederea coordonării donaţiilor în bani pentru construirea noii Catedrale patriarhale cu hramurile: Înălţarea Domnului (care este şi Ziua Eroilor) şi Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca pe calendarul fiecărei eparhii din Patriarhia Română să fie imprimată imaginea machetei noii Catedrale şi să fie indicate conturile în lei, euro şi dolari (USD), pentru ca fiecare eparhie, parohie, mănăstire, precum şi fiecare credincios ortodox român, iubitor de Biserică şi Neam, să ajute, după posibilităţi, la ridicarea acestui sfânt locaş, care este o necesitate practică şi o lucrare emblematică în folosul poporului român din ţară şi din afara ei. De aceea, vă adresăm tuturor, şi fiecăruia în parte, rugămintea de a oferi „darul tău pentru Dumnezeu” sau „darul tău pentru eternitate”, adică „ajutorul tău pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului”. Noua Catedrală este prevăzută cu mai multe spaţii pentru slujbe liturgice sau rugăciune, pentru conferinţe şi convorbiri duhovniceşti, pentru expoziţii de cărţi, obiecte şi veşminte bisericeşti, dar va avea alături şi cantine pentru hrana pelerinilor săraci şi cămine pentru cazarea pelerinilor români din ţară şi diasporă, precum şi cabinete medicale pentru consultaţia şi tratamentul pelerinilor bolnavi, astfel încât se vor completa între ele cultul şi cultura, viaţa spirituală şi lucrarea socială a Bisericii în lumina şi iubirea Preasfintei Treimi. Fiecare componentă arhitecturală şi artistică a noii Catedrale şi toate împreună vor avea o semnificaţie teologico-spirituală şi existenţială privind taina mântuirii oamenilor, pelerini pe pământ spre patria cerească, sau misterul comuniunii lor cu Dumnezeu şi întreolaltă în Biserica lui Hristos. Fericiţi vor fi, acum şi în eternitate, cei care se vor număra printre ctitorii Catedralei Mântuirii Neamului! Ei vor fi pomeniţi de Biserică în rugăciunile sale pe care le înalţă zilnic pentru „fericiţii şi pururea pomeniţii ctitori”. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Ca şi în anii precedenţi, la cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2010 spre 1 ianuarie 2011, suntem chemaţi să ne rugăm lui Dumnezeu pentru sănătate şi mântuire, pentru toţi românii din ţară şi din diasporă. Să-I cerem lui Dumnezeu să ne ajute ca să trecem cu realism şi speranţă prin actuala criză materială şi morală, încât în anul viitor să fim mai tari în credinţă şi înţelepciune, mai prosperi economic şi mult mai bogaţi în fapte bune decât în anul 2010.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou 2011 şi Botezului Domnului, Vă adresăm tuturor doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, fericire şi mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu salutarea tradiţională: „La mulţi ani!

Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător, cu părinteşti binecuvântări,

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române