(1945-1979)
Poezia lui Daniel Turcea mi-a devenit cunoscută datorită Părintelui Ioan Pintea cînd, prin `93, a vorbit într-o seară studenţilor despre poezia creştină. Pe departe, versurile lui m-au atras. Poezia lui e de o frumuseţe aparte, ea nu se recomandă prin estetica cuvîntului sau cochetăria unei idei, sau al unui sentiment transpus într-o plastică a vorbirii. Versul alb pare simplu dar nu e deloc facil. El exprimă o chintesenţă a cunoaşterii marii culturi dar mai ales a filosofiei creştine şi teologiei mistice. E greu să treci peste cuvîntul lumină des invocat în poemele sale fără să nu te gîndeşti, de exemplu, la zilele Facerii, la Hristos Lumina cea Adevărată, la Teologia dogmatică şi mistică a Sf. Grigorie Palama, la Sf. Simion Noul Teolog etc.
Aveam să descopăr cît de marginalizat e acest poet. Puţinele exemplare de cărţi găsite la Biblioteca Universităţii reuşiserăm să le xeroxăm şi copiile circulau între prieteni. Mă bucur că Nicolae Manolescu îl menţionează în ,,Istoria critică a literaturii române", Ed.Paralela 45, Piteşti, 2008, acordîndu-i două pagini(pag. 1085-1087), tot e ceva, de prezentare,analiză şi critică literară, însă, întristător de superficială şi plată. N. Manolescu se cam încurcă cînd vorbeşte de credinţa poetului:,,religiozitatea lui e profundă şi naivă"(?!...),de ,,monotonia liturgică care pune stăpînire pe poezia lui D. Turcea" . Criticul găseşte lumina doar ca pe o simplă stereotipie verbală cu efecte retorice.
Prin primăvara lui 95, o mînă de prieteni plecam spre Cernica ca să-i găsim mormîntul celui ce a vorbit atît de sublim prin versurile sale despre Înviere. A cărui poveste de viaţă ne copleşise . Şi l-am găsit, după ceva ore de căutare. Un mormînt simplu, ascundea rămăşiţele unui om căruia i s-a dat să trăiscă bucuria unei lumini negrăite. Mormîntul celui ce scria:,,ştiu, voi muri/ dar cîtă splendoare", sau ,, îngropaţi morţii/ ca pe seminţe".
Nu sunt în măsură să vorbesc de poezia lui Daniel Turcea, o fac însă pentru că mi-ar plăcea ca amintirea acestui caz de convertire, ca şi poezia lui, să fie mai bine cunoscute.
Materialul ce urmează aparţine Oanei Alexandra Luca căreia îi mulţumesc pentru postare.
Informaţiile despre Daniel Turcea sunt preluate din conferinţa Istoria unei convertiri susţinută de sora poetului, Lucia Turcea, la Cluj-Napoca, în 2001.
Daniel Ilie Turcea s-a născut în 22 iulie 1945 la Tg. Jiu, unde părinţii s-au cunoscut şi s-au căsătorit, în timpul războiului. Este al doilea din cei patru copii ai familiei. A fost înzestrat cu multe daruri de mic, moştenind-o pe mama sa, Maria, care avea o cultură şi o capacitate intelectuală deosebită ( urmat Facultatea de Matematică din Cluj numai pentru a-i face pe plac bunicului şi a absolvit-o cu brio). Bunicul său a fost preot, din familie de preoţi (cu tradiţie) de sute de ani.
Daniel Turcea a scris prima poezie la şapte ani, Corabia. Alături de talentul literar a început să se vădească şi cel artistic: ajungând acasă după ce a văzut piesa de teatru Vlaicu-Vodă, a decorat mobila şi pereţii casei cu scene din piesă. Acest lucru se întâmpla când avea doar şase ani.
Mediul în care a crescut poetul a fost profund religios, Daniel Turcea va şi mărturisi că pentru rugăciunile mamei lui a fost întors de la moarte la viaţa biologică şi Viaţa cea adevărată. Copilăria poetului a fost marcată nu doar de înzestrarea artistică, ci şi de boală. S-a îmbolnăvit de astmă, dar într-o formă foarte gravă, motiv pentru care a şi fost despărţit de familie, fiind crescut de o soră a tatălui său. Nu mai exista nicio speranţă să scape cu viaţă, însă pentru rugăciunile mamei lui Dumnezeu l-a vindecat, aşa cum face El, fără zgomot, dintr-o dată, când Daniel Turcea avea 15 ani. O criză a acestei boli i-a revenit într-un singur moment, providenţial: poetul, după terminarea Facultăţii de Arhitectură, a fost repartizat la Reşiţa. Pentru că nu voia să rămână acolo, avea nevoie de negaţie, care nu se putea obţine decât foarte greu. Singurul motiv pentru care Ceauşescu i-a dat negaţia a fost faptul că avea astmă.
Starea duhovnicească a poetului începe să ia o turnură periculoasă datorită inteligenţei ieşite din comun a acestuia. Avea întrebări cărora profesorii nu le puteau da răspuns, spunea că nu are cu cine discuta, aluneca deci foarte tare pe panta mândriei. La Bacalaureat a rezolvat problemele de matematică în peste şapte modalităţi, impresionându-i pe profesori. Când a fost întrebat ce va urma după liceu, a spus că vrea să devină sculptor ca Michelangelo. A fost admis cu uşurinţă la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti. Noul mediu i-a înlesnit căderea în păcat, colegii invitându-l necontenit la băut, la fumat, la femei. Aproape de facultate se afla o cârciumă a Uniunii Scriitorilor, Albina, scena pe care evolua Daniel. Acolo îşi expunea cu măiestrie ideile filosofice şi toată ştiinţa pe care o stăpânea (putea vorbi despre toate ştiinţele, toate artele, toate culturile, era excepţional). Petrecea nopţi întregi povestind, străbătea domenii întregi prin cuvânt, cel mai adesea însoţindu-şi discursul cu lăzi de bere, însă păstrându-şi nealterată luciditatea. Din dorinţa de a vedea până unde se întind limitele cunoaşterii umane, a calculat (prin studii de chimie organică, anorganică, fizică cuantică şi alte ştiinţe adiacente) formula vieţii din atom. A numit această particulă neutrină. A distrus apoi tot ce a lucrat, urmele acestei descoperiri păstrându-se doar în câteva versuri:
„O, dac-aţi şti ce-nseamnă neutrina
ce-nseamnă transparenţa vieţii”.
Poeziile lui Daniel Turcea sunt pline de durerea căutării lui Dumnezeu în locuri în care nu e: în filosofiile orientale, între chipurile zeilor, în mintea poetului, în materie de religie era, după cum spune sora lui, „un amalgam de neînchipuit”.
Volumul de debut al poetului este Entropia, un volumul care îl situează pe Daniel Turcea între poeţii de vârf ai lumii literare. Acest volum are valenţe panteiste, simboliste, parnasiene, ermetiste, e o poezie abstractă. Poetul mărturiseşte surorii ca aceste versuri stau sub incidenţă demonică, de fapt spune că diavolii îi dictau ce să scrie şi că ar fi putut scrie şi zece Entropii într-o după-amiază. Dacă venea cumva vreun prieten la Daniel în timp ce scria la Entropia, poetul îl punea pe acesta să-l lege de scaun cu lanţuri sau cu funii ca să stea să scrie. Când s-a întors la Dumnezeu, mult a plâns că şi-a bătut joc de viaţa lui.
Daniel Turcea era înzestrat cu un mare dar al milosteniei. Sora poetului povesteşte un episod în acest sens: în vremea studenţiei poetul trăia în condiţii precare, aproape de mizerie (locuia în subsoluri, balcoane amenajate), însă nu spunea acest lucru. În apropierea iernii, cineva îi furase lui Daniel toate lucrurile, rămânând doar cu ce avea pe el. A trecut iarna, a trecut aproape un an, şi la uşa casei lor a bătut un poliţist care a spus că a prins un tânăr care, printre altele, a furat şi hainele fiului ei, iar dacă vor da o declaraţie, îl vor putea închide sau îl vor pune să plătească despăgubiri. Daniel, care atunci apăruse, a zis: „Vai de mine, nu dau nicio declaraţie, n-aţi înţeles bine, eu i le-am dăruit.” Toate acestea se întâmplau în vremea Entropiei.
Începutul convertirii poetului a fost marcat de o perioadă de două săptămâni în care acesta a dispărut. Toată lumea era alarmată, disperată. A apărut într-o dimineaţă, „era terminat, descompus la faţă, arăta ca de sute de ani, […], nu mai avea nimic omenesc în el”. După ce a dormit două zile a povestit ce s-a întâmplat. S-a înfundat într-o cârciumă de cea mai joasă speţă, a băut vreme îndelungată, timp în care auzea pe cineva şoptindu-i: „Omoară-te!” A încercat de câteva ori să o facă, dar ceva îl oprea. Erau rugăciunile mamei care în acele două săptămâni se rugase neobosit pentru el. A simţit că se sufocă, că nu mai poate sta în acea cârciumă. Ieşind, n-a mai văzut încotro merge, dar s-a pomenit în faţa unei biserici. De câte ori încerca să pună piciorul pe prima treaptă, era împins cu putere înapoi. Simţea o durere sfâşietoare în tot trupul, ca şi când căngi înroşite în foc îi sfâşiau carnea. A început să se roage la Buddha, Allah, Confucius, Mahomed, însă nimic nu se schimba. „Nu mai ştiam pe cine să strig când, deodată, în întunericul în care mă aflam, a apărut o lumină în care am văzut-o pe mama mea rugându-se pentru mine… şi mi-am adus aminte de Dumnezeu”. A strigat: „Mântuitorule, ajută-mi!” şi, ridicându-se, a văzut doi tineri venind spre el, care s-au dovedit a fi Sf. Gheorghe şi Sf. Elefterie. A fost dus în biserică unde a simţit o dragoste şi o pace fără margini. Pentru că nu ştia dacă acest vis a fost de la Dumnezeu, a hotărât să caute biserica pe care a văzut-o, cu promisiunea că se va întoarce la Dumnezeu dacă o va găsi. După o căutare de un an de zile, ajunsese la capătul puterilor, la deznădejde, hotărât să se lepede definitiv de Dumnezeu dacă nu va găsi biserica chiar în ziua aceea. Şi chiar în ziua aceea a găsit-o.
Apropierea de Dumnezeu cel adevărat n-a fost întru totul lină. O singură nemulţumire avea Daniel Turcea: că nu găsea un duhovnic care să-i răspundă la întrebările lui legate de ştiinţă. Dumnezeu însă îi scoate în cale un duhovnic, pe Pr. Arsenie Papacioc care a reuşit să-i arate că Dumnezeu e mai mare decât ştiinţa şi i-a demolat toţi zeii şi toate filosofiile. Socotindu-i pentru fiecare păcat anii de canon i-a zis că n-ar mai trebui să se împărtăşească trei sute şaizeci de ani: „Uite, tată, cât ţi-ai iertat Hristos! […] de acum să nu mai greşeşti. Părintele l-a împărtăşit, iar o săptămână întreagă Daniel Turcea nu a mâncat nimic. A făcut apoi canoane grele şi multă pocăinţă. Mai târziu l-a avut duhovnic pe Pr. Sofian.
După întoarcerea la Dumnezeu, cea mai mare dorinţă a poetului a fost să fie preot, s-ar fi dus în vârful muntelui, oriunde l-ar fi trimis, spunea că le-ar face el case oamenilor, ar construi şi biserica, aşa fierbinte era dorinţa lui. Dumnezeu însă ne ia uneori lucrurile pe care le iubim cel mai mult. La fel s-a întâmplat şi acum. Deşi a luat 9,95 la examenul de admitere la teologie, dosarul lui Daniel Turcea a fost respins pentru că, fiind arhitect,spuneau că statul are nevoie de el şi pentru că a declarat că părinţii lui au fost membri de partid.
La un moment dat, Daniel Turcea s-a îmbolnăvit. Medicii n-au ştiut niciodată ce a avut, analizele ieşeau de fiecare dată perfecte. I-au pus un diagnostic ca să poată ieşi din spital, leucemie în stadiul III B; însă era fericit, spunea: „sunt fericit, am simţit blândeţea lui Dumnezeu”. Durerile din timpul bolii erau greu de imaginat, Daniel însă nu le trăda nici printr-un geamăt, chipul său era mereu luminos. În aceste ultime luni a regretat mereu Entropia, spunea că o să-i atârne de gât ca o piatră de moară. Poeziile din volumul Epifania, care străjuiesc calea cunoaşterii lui Dumnezeu, sunt dedicate scriitorilor: „eu am scris pentru scriitori, pe ei îi iubesc cel mai mult, pentru că pe ei nu-i iubeşte nimeni dintre semeni, ci numai Dumnezeu. Ce folos că sunt aşa culţi dacă nu-L cunosc pe Dumnezeu? De aceea am scris aşa învăluit, cum le place lor, […] măcar aşa să-i atrag cu ceva.[…] Fraţilor din Biserică ce le-aş mai putea spune? Ei au Evanghelia. […] Eu am vrut să scriu numai despre Dumnezeu. Ce bucurie mai mare ar putea exista? Ce n-a făcut pentru noi Dumnezeu? Cu ce ne-a greşit de nu vrem să ştim de El? […]Ce adevăr ne-a ascuns?”
Daniel Turcea se temea cel mai tare ca nu cumva să creeze confuzie în inimile celor ce vor citi poeziile lui din ambele volume (apariţia Epifaniei a fost condiţionată de apariţia volumului Entropia). Ar fi preferat să nu apară nici un volum, decât ambele volume în aceeaşi carte.
În săptămânile dinainte de a muri, vizita nişte copilaşi de la un spital de boli psihice, copii nebăgaţi în seamă de nimeni. Le ducea bomboane şi le povestea despre Dumnezeu.
Cu trei zile înainte de a muri, în ziua de Bunavestire a anului 1979, în timp ce era în spital, a fost împărtăşit de Pr. Sofian, care s-a îmbrăcat pentru el în toate veşmintele. O altă frică a lui Daniel Turcea era să nu se deranjeze perfuzia şi să creadă cineva că s-a sinucis, „ar fi cea mai mare nenorocire”. Ştia că Dumnezeu face minuni, însă nu voia să schimbe nimic: „Dacă a doua oară nu mă mai miluieşte pe mine Dumnezeu cu o asemenea suferinţă curăţitoare de păcate şi prilej bun de mântuire?” Se simţea nevrednic să mai răsară soarele deasupra lui, însă vedea Duhul Sfânt când se cobora la Epicleză. Ultimul cuvânt pe care l-a rostit, repetat lin de trei ori, a fost: „Rugaţi-vă.” Daniel Turcea a murit la treizeci şi trei de ani, probabil după toată plinirea suferinţei care se cuvine fiecărui om. E aşa o adâncă smerenie în toate cuvintele lui: „fie-mi pământul ochilor iertat” (Iubire, împărăteasă).
Daniel Turcea. Notă biobibliografică:
Născut în Tîrgu Jiu la 22 iulie 1945.
Absolvent al liceului ,,Nicolae Bălcescu” din Pitești(1963)
Licențiat al Institutului de arhitectură ,,Ion Mincu” din București(1968)
Moare la 28 martie 1979 la nici 34 de ani de cancer-leucemie
Debut în revista ,,Amfiteatru”(1968)
Bibliografia:
,,Entropia”(Editura Cartea Românească, 1970)
,,Epifania” (Editura Cartea Românească, 1978)
,,Iubire. Înțelepciune fără sfîrșit” (Editura Albatros, Buc. 1991), volum de poeme cu o prefață semnată de Valeriu Cristea
,,Epifania”, colecția ,,Hyperion” (Editura Cartea Românească, 1982). Acest volum reproduce integral cele două culegeri antume, adăugînd și un amplu ciclu de postume intitulat ,,Poeme de dragoste”. Prezenta selecție destinată colecției ,,Cele mai frumoase poezii”(seria nouă) conține și o suită de ,,Inedite” alese din manuscrisele poetului, rămase în păstrarea sorei sale (Lucia Turcea).
,,Epifania- Cele din urmă poeme de dragoste creștină”(Editura Doxologia, Iași, 2011), o ediție îngrijită de Lucia Turcea și Pr. Sever Negrescu, volum apărut sub binecuvîntarea Înalt Prea Sfințitului Teofan Mitropolitul Moldovei și Bucovinei.
