Incursiune III

Incursiune II

Incursiune de suflet I

Postul Adormirii Maicii Domnului / pentru sfîrşitul nostru creştinesc

Maica Domnului din Vladimir

o icoană a demnităţii şi virtuţii feminine desăvîrşite

Ca vechime, acest Post este cel mai nou. Primele atestări ale unor zile de post ce preced sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului le avem de-abia din secolul V, după Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes. La acel sinod s-a recunoscut şi s-a proclamat Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu.

Mulţi au ţinut atunci doar o zi de post în ajunul praznicului cum de pildă se sărbătoreşte pînă astăzi la romano-catolici. În Patriarhia Constantinopolului se ţineau patru zile de post, în cea a Ierusalimului opt zile; alţii în Răsărit ţineau timp de o lună postul unind în felul acesta praznicul Adormirii cu cel al Naşterii Maicii Domnului.

Postul mai era numit Postul lui August după Patriarhul Constantinopolului Nicolae I Misticul. Abia în sec. al XII-lea, sub Patriarhul Luca, s-a hotărît ca postul să înceapă la 1 august să dureze 14 sau 15 zile pînă la sărbătoarea Adormirii. Acest post este mai uşor ca asceză decît Postul Mare dar mai aspru decît cel închinat Sfinţilor Apostoli. Motivele instituirii lui sunt:

1. Faptul recunoscut de Sfînta Tradiţie şi reamintit de Sfîntul Simion al Tesalonicului că Maica Domnului s-a pregătit cu post înainte de adormirea sa. Acesta este principalul motiv pe care şi noi, creştinii de azi îl imităm(cel puţin) în cinstea adormirii şi vieţii jertfelnice a Maicii lui Dumnezeu.
2. În amintirea marilor virtuţi pe care Maica Domnului le-a avut şi le are, virtutea răbdării, smereniei, ascultării, cuvioşiei, nădejdii, dragostei, a vieţii ei pămînteşti austere si nu fără de lipsuri. Omeneşte, Maica Domnului nu a avut o viaţă uşoară.
3. Maica lui Dumnezeu, de fapt, nu putea fi cinstită decît prin post şi rugăciune la cea mai mare prăznuire aduse celei de-a Doua Evă, sau Eva cea Nouă care prin post, ascultare şi rugăciune l-a ales pe Dumnezeu spre Întrupare. Cealaltă Evă prin neascultare şi ignorare a poruncii dumnezeieşti, a ales să calce porunca postului în Rai şi a mîncat fără voia Domnului din Pomul cunoaşterii binelui şi răului.

Pilda pregătirii Maicii Domnului şi prin post înainte de trecerea la cele veşnice ne este exemplu demn de urmat pentru noi cei ce ne numim creştini mai ales pentru ziua morţii noastre, invocînd ajutorul Maicii Domnului în această trecere de mare încercare, căci nu de moarte ne temem noi ci de înfăţişarea noastră la Judecata lui Dumnezeu. Ajutorul şi grija pentru sfîrşitul nostru creştinesc se întrevede cu siguranţă în viaţa multor sfinţi şi creştini aleşi, cînd Maica lui Dumnezeu a dat înainte semn ori s-a arătat, i-a întărit şi i-a sfătuit să se pregătească pentru plecarea din lumea aceasta şi aflarea fără de teamă, neînfruntată înaintea Fiului lui Dumnezeu. Atunci cînd ne va chema la El.

Preasfîntă Născătoare de Dumnezeu,

Roagă-te pentru noi păcătoşii

Acum şi-n ceasul morţii noastre.

Amin.

icoana Adormirii Maicii Domnului -Teofan Grecul sec XIV

îndrăznesc să spun o imagine austeră dar exemplară, o frumuseţe ce vorbeşte de la sine

despre smerenia desăvîrşită a întregii vieţi pămînteşti pînă şi în clipa Sfintei Adormiri a

Maicii lui Dumnezeu şi a Maicii noastre

OPTIMISMUL MORAL AL CATOLICISMULUI SOCIAL

Enciclica papală ,,Caritas in veritate'' (Dragoste în adevăr) a fost publicată în avampremiera reuniunii G 8 din Italia. Benedict al XVI-lea a adresat şi o scrisoare deschisă gazdei reuniunii, premierului Silvio Berlusconi, mai concretă decât stufosul document, dar în acelaşi duh de exigenţă morală adresată puternicilor lumii. ,,Caritas in veritate'' este o actualizare a ,,doctrinei sociale a Bisericii'', în descendenţa altor enciclice papale, în primul rând a celei din 1967, ''Populorum progressio'' (Progresul popoarelor), datorată lui Paul al VI-lea.

,,Criza'' actuală e un bun prilej pentru o regândire a fundamentelor morale ale activităţii economice şi ale politicilor sociale. Documentul programatic al actualului papă este în mod subtil mereu polemic, la doua nivele diferite. Primul nivel vizat e cel al ,,concurenţei'' dintre credinţă şi ateism (de principiu sau doar practic). Biserica (Catolică, deşi şi cea Ortodoxă s-ar putea regăsi în majoritatea perspectivelor avansate aici) are la bază credinţa în Dumnezeul iubirii şi implicit înţelege vocaţia profundă a omului în exerciţiul acestei iubiri. Restaurarea relaţiei ca fundament al existenţei umane, valorizarea demnităţii persoanelor în dialog, a solidarităţii şi a gratuităţii ,,faptei bune'' se integrează acestui ,,umanism'' teologic specific creştin. A ignora teologicul conduce la paradoxuri şi blocaje tragice. Argumentul invocat de Benedict al XVI-lea, unul din preferatele gândirii sale teologice, este cel al convergenţei raţiunii şi credinţei (aflate, în urmă a secole de ,,dezinformare'' anticreştină, într-un funest conflict). Desigur, optimismul moral al papei poate părea excesiv din perspectiva unei teologii ,,negative'', care privilegiază ceva mai mult caracterul iraţional al istoriei umane, premiza pentru un ,,salt în eternitate'', o salutara mutare de accent. Ruinele acestei lumi sunt o invitaţie către ,,Cetatea Veşniciei'', dar a exagera paralelismul celor două lumi (cea de aici şi cea de dincolo de istorie) este o ispită poate şi mai periculoasă. Documentul papal şi ,,doctrina socială'' a catolicismului contemporan insistă prin urmare pe evitarea haosului moral al unei civilizaţii îndatorate doar profitului, hedonismului si ,,bunăstării emoţionale''. Este principiul unui vechi teoretician al liberalismului, Lord Acton: ,,nu trebuie să luptăm pentru a transforma lumea într-un rai, ci pentru a evita să devină un iad''. Tocmai de aceea papa invoca şi un al doilea nivel de conflictualitate, între aşa-numita laicitate şi prezenţa publică a creştinismului. Biserica e chemată a exersa iubirea nu doar la măsura ,,micro'' (familie, asociaţii, etc), ci şi la cea ,,macro''(instituţii politice, structuri sociale, reţele economice). În fond, în faţa ,,laicizării'' forţate a ultimelor secole, Biserica nu poate decât să reafirme legitimitatea unei iradieri a valorilor sale în toate structurile societăţii.

Reafirmând principiul neimplicării în politicile concrete ale guvernelor, documentul papal avansează însă câteva linii directoare, repere morale pentru activităţile economice (cu precădere). Benedict al XVI-lea nu atacă frontal capitalismul, ci doar solicită un esenţial corectiv moral. Criticii săi vor invoca desigur lipsa de realism a unor asemenea ,,bune intenţii'', dar în fond viziunea sa se sprijină mai mult pe un apel la regândirea temeiurilor acţiunilor personale decât pe strategii politice. Altfel spus, e vorba de o pastoraţie specială, concretizată într-un fel de manual de bună folosire a activităţilor specifice modernităţii (manageriale, administrative, asociative), astfel încât politicianul creştin să-şi asume în cunoştinţă de cauză responsabilităţile specifice, la fel omul de afaceri creştin ori funcţionarul public creştin. De altfel e greu de făcut o separaţie între problemele de conştiinţă şi cele ,,politice''. Foametea, sărăcia, şomajul, formele mascate de sclavie trebuiesc combătute ,,politic'', dar tocmai credinţa creştină personală constituie adevărata ,,energie morală'' pentru asemenea campanii de durată.

Marea provocare a gândirii teologice actuale este cea a recuplării moralei cu o psihologie respiritualizată. O lume a ,,bunăstării'' fără suflet, alienată şi materialistă, nu poate decât genera ceea ce gândirea catolică a numit ,,cultura morţii''. Avortul, eutanasia, manipulările genetice (papa profeţeste sumbru o posibilă nouă eugenie) sunt, considera Benedict al XVI-lea, motive de sărăcire şi frână economică. Poate argumentul e insuficient, înscriindu-se în deja pomenitul său optimism raţionalist. Dar diagnosticul moral e implacabil şi extrem de lucid. Ochiul său de moralist atent observă boala şi în fructul strălucitor, ca de exemplu în exacerbarea turismului internaţional, în noile oportunităţi ale migraţiei forţei de muncă ori în noul sincretism religios. În fond, creştinismul e ,,totalitar'' precum iubirea, invadând toată personalitatea şi dăruind seve nebănuite şi perspective fără termen de comparaţie. Dar respectând plenar libertatea, premiza de fond a iubirii.

Ceea ce poate însă surprinde în documentul papal e acceptarea perspectivei inevitabile a unei autorităţi politice mondiale. Pe care papa o doreşte supusă aceloraşi prerogative morale mai sus enunţate. Poate că aici optimismul său e cel mai criticabil, visând la îmblânzirea unui Leviathan ce se anunţă mai degrabă înfricoşător.

Cătălin Bogdan

RELIGIA PREŞEDINTELUI

Traian Băsescu a participat la două Liturghii o zi după alta. Nimic nefiresc pentru un ortodox. Când e însă vorba de preşedintele tării, gestul e imediat interpretat. Simplă tactică electorală, spun unii. Derapaj teocratic, alarmează altii. Troc politic jenant, comentează cu vădit dispreţ"moraliştii". De obicei însă nu preşedintele e cel vizat de "lucida" critică, ci clerul. Hrăpăreţ, ahtiat după putere, "cerşind" interesat fonduri publice, colportând onorabilitatea puternicilor zilei, negustorind propria influenţă spirituală, clericul ortodox are deseori parte de portrete puţin onorante. E chiar unul din tipurile sociale cele mai prizate de satiricii de tot felul. Mai ales de cei din presă. Cât adevăr se ascunde însă sub acest prilej repetat de haz amar? Şi cât de `interesată` e viaţa liturgică a preşedintelui?

Mulţi clerici ortodocsi (pentru a ne rezuma doar la confesiunea majoritară) sunt departe de modelul "părintelui" dăruit comunităţii sale. Ca şi alte "corpuri profesionale", şi clericii sunt o echipă cu rezultate fluctuante şi deseori nu tocmai în formă optimă. Există maximuri şi minimuri în activitatea pastorală (evaluată în general sau individual), dar aprecierea sa trebuie facută în raport cu tendinţele caracteristice epocii. Explozia construcţiei de biserici după 1989 se datorează în primul rând îngheţării fenomenului în deceniile comuniste, plus trezirii religioase după dispariţia ateismului oficial. Aceasta a presupus bunăvoinţa autorităţilor locale şi fonduri importante (ceea ce în condiţiile unei "tranzitii" prelungite şi a unui nivel de trai la coada topului european presupune insuficienţa contribuţiilor private), implicând o anumită asociere cu factorul politic. Colector de taxe, statul are datoria de a redistribui fondurile şi în beneficiul cultelor. Care este cel mai benefic model de "parteneriat" între stat şi culte ramâne o problemă deschisă, dar criticismul cvasi-aprioric (al aşa-numitelor "instanţe civice") denotă doar disconfortul unei părţi a intelectualităţii şi a clasei politice în raport cu valorile religioase. "Corupţia" clericilor (sub forma "taxărilor" aplicate pentru servicii liturgice, iar uneori şi a beneficiilor ilicite de pe urma fondurilor pentru construcţia ori restaurarea bisericilor) este un fenomen îngrijorator, dar cel mult se înscrie în tendinţa generală a societăţii româneşti (de care nu scapă nici intelectualii ajunşi în funcţii publice). Imaginea grotescă a "prieteniei" interesate dintre popă şi primar e însa mai degrabă un clişeu de propagandă anti-religioasă încă activă şi în noua epocă a democraţiei. Situaţiile concrete au fost foarte variate. Actualul premier Emil Boc, de exemplu, pe vremea când era primarul Clujului, a redus la minimum acordarea autorizaţiilor de construcţii pentru biserici ortodoxe, după ce vreme de trei mandate (12 ani) predecesorul său Gheorghe Funar fusese de darnic în această privinţă. Cât "calcul politic" şi câtă opţiune personală a fost la mijloc e greu de precizat. La nivel central, solicitudinea guvernanţilor pentru culte e un firesc criteriu de apreciere din partea acestora din urmă. Atitudinea lor a variat în raport cu BOR, ceea ce i-a făcut pe unii politicieni să încerce instrumentalizarea politică a concurenţei confesionale. Guvernarea dominată de ţărănişti (1996-2000), de exemplu, părea să-i privilegieze pe greco-catolici (conform tradiţiei antebelice a partidului, de altfel) în detrimentul ortodocsilor, iar cele social-democrate pe cei din urmă în detrimentul solicitărilor patrimoniale ale celor dintâi.

O soluţie mai onorabilă de a ieşi din acestă ambiguitate a "legăturilor primejdioase" este asumarea de către BOR unui cod principial de doctrină socială, condiţionând relaţii privilegiate cu anumite partide sau grupuri politice funcţie de promovarea comuna (pe cale catehetică şi, respectiv, politica - legislativă si executivă) a acestuia. Întrucât însă democraţia implică schimbări politice periodice şi dese, este necesară şi adoptarea unei perspective coerente asupra relaţiilor cu statul, indiferent de opţiunile religioase ale guvernanţilor de ocazie (neortodocsi sau atei). Tocmai pentru a nu condiţiona un "parteneriat" de opţiuni conjuncturale. Ortodoxia românescă trebuie să scape de complexul "democratic"care descurajează specificul confesional al statului în numele apărării minorităţilor religioase. E necesară o politică în primul rând pentru majoritate (nu una intolerantă şi abuzivă), corectată punctual cu prevederi de protecţie a minorităţilor, iar nu invers. BOR trebuie să iasă din ghetoul său social unde ar vrea s-o cantoneze noii "intelectuali civici". Iar pe piaţa politică ar trebui sa apară şi specia politicienilor ortodocsi care promovează valorile ortodoxe.

Presedintele Traian Băsescu face un gest firesc de preşedinte ortodox participând la întronizări de episcopi. Că pentru el acesta poate fi un simplu calcul electoral rămâne o chestiune de conştiinţă. De doua decenii unii politiceni participă la hramuri populare (precum la manastirea Nicula în fiecare 15 august, locul celui mai mare pelerinaj al anului) cautând popularitate şi legitimare "spirituală". Gigi Becali şi-a creat o carieră politică pe o bază de acest tip. Traian Băsescu a devenit "prieten" al Ortodoxiei mai ales după alegerea sa în funcţie (fostul patriarh Teoctist îl dezavuase public, în urma conflictelor legate mai ales de amplasamentul viitoarei catedrale). Nu este însă un lider prea conştient de valorile religioase ce ar trebui promovate politic. Dar înainte de a declara prezenţa sa liturgică drept ipocrită si interesată ar fi mai firesc s-o privim drept un act de minim curaj. A fi ortodox declarat nu e onorabil azi în ochii majorităţii "liderilor de opinii". O cultură politică insidios anti-crestină stă la baza celor mai multe atitudini publice. Un preşedinte are nu doar dreptul să-şi practice confesiunea cu demnitate, fără banuiala imposturii populiste, ci şi să promoveze valorile religioase ale majorităţii fără complexe.

publicist Cătălin Bogdan