PROSTITUŢIA CA PIESĂ DE PUZZLE

La doar două luni de alegerile prezidenţiale, principalul favorit, preşedintele în funcţie, îşi asuma oficial un raport care propune dezincriminarea prostituţiei şi a consumului de droguri uşoare. Temele, în special cea dintîi, nu sunt noi în dezbaterea publică românească. Propunerile au venit atît de la cei confruntaţi direct cu combaterea unui fenomen penalizat de legislaţia naţională, cum ar fi miniştrii de interne (Vasile Blaga mai cu consecvenţă), cît şi de la diverşi politicieni (chiar şi femei, precum Mariana Stoica, fost deputat democrat). Însuşi actualul preşedinte s-a declarat în campania electorală din 2004 favorabil dezincriminării, motivînd, în stilul său caracteristic, prin experienţa personală de marinar rătăcitor. Noul Cod Penal, adoptat deja şi care aşteaptă să intre în uz, a dezincriminat prostituţia, ceea ce presupune practic renunţarea la sancţiuni penale cu privare de libertate şi limitarea la amenzi contravenţionale. Medici, asistenţi sociali, juristi, poliţişti sprijină un asemenea curs, în primul rînd din motive de securitate medicală şi socială. Alt argument invocat e cel al demnităţii femeilor căzute, care ar merita nu atît sprijin moral şi concret în vederea reconversiei sociale, ci şi respect echivalent cu al oricărei alte femei din cîmpul muncii. Opozanţii se recrutează mai ales dintre cei care pun dimensiunea morală mai presus de orice considerente de eficienţă socială. În prima linie se află Biserica Ortodoxă şi cea Catolică. Problema face parte dintre cele care, deşi par circumscrise (viaţa sexuală), au implicaţii vaste în tot corpul social. Este vorba, în primul rînd, de demnitatea morală a persoanei. Este o ipocrizie pentru mulţi să susţină revoluţia sexuală şi să incrimineze în acelaşi timp prostituţia. Graniţa morală între amorul liber (eufemistic numit concubinaj) şi prostituţie e foarte subţire. Ocazionale, fără responsabilitate dincolo de principiul plăcerii, detaşate de coerenţa afectivă, deseori aproape impersonale ori puternic fantasmatice, potenţatoare de violenţă şi dispreţ, ambele forme de relaţionare sexuală cultivă acelaşi spirit de fragilizare a personalităţii. Creştinismul nu a demonizat sexualitatea, ci a căutat repere morale care să-i limiteze potenţialul destructurant (datorat slăbiciunii omeneşti după cădere) şi care s-o transfigureze. Tradiţia creştină cea mai autentică a fost extrem de realistă, respingînd ferm puritanisme îndoielnice, jena de trup ori caracterul pretins corupător al feminităţii. Dragostea erotică rămîne o formă a dragostei omeneşti în general, aceasta din urmă fiind mobilul şi ţinta oricărui creştin. Acest cadru moral e configurat de exigenţele căsătoriei. Disputa căsătorie/concubinaj atinge un nou vîrf în epoca actuală, atitudinea asupra prostituţiei revelînd mai mult decît o simplă chestiune de organizare socială. Orice dezincriminare legalăimplica si o mutatie de valori, cu consecinte asupra moravurilor. Prostituia este o realitate, o vesnica alternativă pentru un număr variabil de femei (dar şi barbaţi, mai ales într-o epocă ce valorizează din ce în ce mai mult homosexualitatea). Motivaţiile sunt deseori complexe, mergînd de la fascinaţia transgresiunii morale la perversiune afectivă ori foame. Tocmai acest mixaj între practici erotico-afective şi comerţ face greu controlabil, din punct de vedere psihologic, o tendinţă umană îndoit păcătoasă. Încurajarea, sub orice formă, a valorilor prostituţiei (libertate faţă de dorinţele şi practicile propriului trup, recursul ocazional la o formă mai accesibilă de venit, gustul experienţelor neobişnuite) contrazice principiul gravităţii faptei păcătoase. În cauza e o boală morală ce seamănă mai degrabă cu un cancer decît cu o temporară şi banală răceală. Nu întîmplător o prostituată e numită popular o stricată, dovadă a gravităţii afecţiunii. Dar dincolo de statutul moral (în sens creştin) al persoanei, practica prostituţiei corupe comunităţile, generînd infidelitate generală (cum atenţiona profetic papa Paul al VI-lea în pragul generalizării mijloacelor moderne de contracepţie), lipsa de încredere şi inconsecvenţă. Frecventarea prematură a prostituatelor (adolescenţa, prima tinereţe) lasă urme adînci, iar apelul la acestea în timpul căsniciilor e departe de a vindeca afecţiunea rănită a unui cuplu. Rămîn motivele de securitate medicală. Acestea au prea puţin de-a face cu legalizarea propriu-zisă, căci pot fi incriminate, de exemplu, relaţiile sexuale neprotejate în cazul persoanelor cu boli transmisibile. Soluţiile de acest gen sunt extrem de relative, cu avantaje şi dezavantaje. A încuraja doar prostituţia sănătoasă înseamnă a ignora proliferarea fenomenului, chiar în condiţii ideale, dincolo de cadrul legal. O alternativă ar fi, cum se încearcă în diverse state, anumite forme de penalizare a clienţilor. În acelaşi timp, dezbaterea de fond trebuie să nu alunece spre evaluarea situaţiilor limită derivate (trafic de persoane, pedofilie), căci o opţiune de principiu nu răspunde direct gravităţii unor implicatii, ci ţinteşte sursa problemei. De asemenea, nu tema existenţei bordelurilor e decisivă, ci cea a recrudescenţei fenomenului prostituţiei într-o lume care predispune pe toate canalele spre o sexualitate fără norme morale. E ca o piesă lipsă într-un puzzle aproape complet.

Cătălin Bogdan