cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

...........

...........
La Nea Makri/ foto Ilinca Negreanu

marți, 11 august 2009

Cum am devenit un om ne-serios


Curtea sau ,,din lumea celor care nu cuvîntă"

Mărturisesc că fac parte din categoria femeilor banale care depind de armonia unui cuib şi nu le prea place să plece de acasă.Ţin la acel acasă.

Ce poate să-şi dorească o femeie ,,banală"?

Dacă la început, entuziasmul şi idealismul au cote maxime în experienţa maritală, cu timpul, ea simte nevoia de aşezare, mai degrabă decît el, e devorată de responsabilităţi şi simte mai acut nevoia rezolvării situaţiei, găsirii soluţiilor …dar, şi asta e utopie, mai ales cînd, contextual, în familia lărgită cuplul abundă de ,,bunele-intenţii”ale celor apropiaţi, nu? Căci evident casnicii şi apropiaţii sunt cei mai interesaţi ca tu să fii fericită şi vor face tot posibilul ca numai aşa să nu se întîmple …

casa

Copilaria mea a fost marcată de veşnicele construcţii, vacanţele erau epuizate de şantierele mamei…săraca…De muncă fizică. În fiecare an se mai construia cîte ceva iar curtea era plină de scînduri, ciment, nisip, var, etc.

M-am căsătorit. Nu am scăpat pe departe de ceea ce am detestat. A urmat şantierul unei renovări de casă parohială. Am trăit în perioada sarcinii vacarmul unei case întoarse pe dos, neliniştea şi neaşezarea, munca unor oameni neserioşi, tergiversanţi care îţi întind nervii la maxim. Evident nu au lipsit bunele intenţii a proaspeţilor părinţi dobîndiţi în urma căsătoriei...

Nu spun nimic de şantierul bisericii ce a urmat după mutarea noastră…alt capitol greu de familie. Dar aici ne-am revărsat ca pentru Dumnezeu. A fost cu totul altceva.

Apoi, alt şantier tot de o vară, încercînd să găsim soluţii pentru a trăi civilizat, mai ,,rezonabil” ca familie, pe 41m pătraţi. Nu ne aparţineau, dar ce puteam face timp de 12 ani, cît am locuit acolo? Cînd am renovat complet(de la A la Z) apartamentul, în timpul lucrării, umblam pe străzi împreună cu soţul meu aidoma cerşetorilor, nu aveam unde să ne plecăm capul. O experienţă ce mi-a prins bine, am descoperit cine sunt adevăraţii prieteni…oameni la care nu te gîndeai. Nu fac nici un reproş aici căci Dumnezeu a avut grijă şi ne-a trimis ajutorul prin oamenii Săi.În fine, au urmat datoriile a căror povară tot gratie lui Dumnezeu şi cu truda noastră s-au rezolvat…rezolvat…pentru o vreme căci nu era acel acasă…

Aşa că, în urmă cu aproape trei ani am semnat un contract, cel mai grozav pentru banii noştri puţini, cu firma unor nemţi veniţi în România S.C. Werner…

Sigur că nu idealizam mutarea la ţară mai précis în Floreşti însă altă soluţie plauzibilă de a scăpa de bloc şi de a avea o casă a noastră, nu era. Obsesia acelui acasă…Totul suna minunat, în 10 luni era gata casa triplex adică cu încă două familii. Cu constructori nemţi, grozav, totul promitea să meargă zeiss dar, în realitate, numai aşa nu s-a întîmplat. Nu, nu-mi spuneţi de corectitudinea nemţească că am reacţii viscerale, un mit răsuflat pentru mine. Ba am aflat cît de răzbunători pot fi dacă le spui ,,ende” şi vrei să te ocupi de treabă în alt mod …Aşa am ajuns, forţat, diriginte de şantier şi am neglijat pictura devenind eu un om ne-serios faţă de alţii.

Vara, toamna trecută şi primăvara aceasta, zi de zi, le-am petrecut pe şantier, în lumea lui ,,în aia mea” adaos după fiecare cuvînt meşteresc, în lumea lipsei cuvîntului dat, a parolei, a muncii de trei lulele, a meschinariei, a jigodiilor, a improvizaţiilor şi compromisului, a parşivismului, a escrocilor mărunţi care te fură şi te mint cu un tupeu fantastic, paralizant( le dai şi bani numai să te lipseşti de ei) pînă la escrocii mari, cei cu staif… da…Aşa am aflat că buna înţelegere, corectitudinea, omenia, demnitatea, onoarea, politeţea, bunul simt, sinceritatea nu sunt funcţionale, din contră, eşti suspect dacă te încrîncenezi să ţii la aceste valori. Dacă eşti corect cu termenul plăţii, ,,a …, popa e plin de bani, trebuie stors…" Vrei frumosul şi lucrul mai bine făcut? Se triplează preţul şi calitatea rămîne aceeaşi, deşi credeţi-mă, nu suntem genul de oameni care să avem mofturi fie ele şi iraţionale sau alte intoleranţe. Şi aici s-au speculat slăbiciunile noastre şi ne-au costat tot cu neomenia obţinută. O, am avut un meşter care pentru instalarea unei ferestre(mici) velux, mi-a vorbit trei sferturi de oră, de parcă comprehensibilitatea limbajului heideggerian era floare la ureche pentru ce voia el ca sa mă facă să pricep că efortului lui pentru o asemenea utilitate mă costă enorm... Şi geamul tot nu l-a pus...

Meşterii constructori, instalatorii, adevăraţi demiurgi ai zilelor noastre...

A urmat spargerea casei. Invadaţi de hoţi, minunea lui Dumnezeu că nu s-a luat nimic. Doar termopanul avariat. Aşa s-a hotărît mutarea noastră mai grabnică, vorba vine. De ce? Pentru că poliţia nu a făcut nimic. Nici măcar un proces verbal. Am văzut pe propria piele cît de protejat de lege e omul de rînd în România, decît, chiar numai de Dumnezeu. Retrăisem cu poliţia o istorioară personală cînd în urmă cu ceva ani, împreună cu un grup de studenţi plecam să escaladăm masivul Fagăraş iar mie mi s-au furat toate actele şi banii într-un contex greu de înţeles şi acum. Am străbătut cu piciorul masivul celor mai frumoşi munţi din ţară fără nici o identitate. Grozavă experienţă. Ca să-mi refac actele atunci cînd m-am reîntors la normalitate, poliţia îmi sugera să dau declaraţie că mi-am pierdut poşeta într-un autobuz aglomerat în drum spre piaţă. Altfel nu se putea, ca şi cum reieşea că eram de felul meu o idioată ameţită. Dar poţi să te opui ca să îţi recîştigi identitatea condiţionată în felul acesta ? Aşa şi acum, noi eram cei care aproape că lăsasem uşa deschisă şi doar doar ne invitasem hoţii să vină. Nimeni nu avea nici o răspundere, nici firma, la înţelegere cu poliţia. Noi eram idioţii. Aşa ne sugerau, ei, poliţiştii profesionişti.

O, dar n-a fost tot… Odată mutaţi, a urmat şantajul obţinerii mijloacelor de civilizaţie, într-o lume civilizată. Civilizaţia, ca să beneficiezi de ea, te costă enorm, se lasă greu dobîndită. Apă, canal, gaz, electricitate…aceste monopoluri în contextul românesc nu pot fi atinse decît prin cunoştinţe bine plasate, de care trebuie să faci uz, altfel astepţi umil şi umilit mult şi bine…Iar firma ca intermediar speculativ ce putea face pentru a mai obţine bani de pe pielea noastră? Să ne şantajeze cu tăierea apei sau gazului dacă nu plătim nişte suplimente de cîteva zeci de mii de lei . Asta numai pentru că încă este proprietarul utilităţilor comune.

Şi uite aşa povestea mea....

Nu mai spun de vecini: alt capitol, de data aceasta al individualismului(noi ne facem treaba noastră, cum putem, ne descurcăm....restul nu ne interesează), al des întîlnitului ,,contra” chiar dacă, din păcate, depindem de lucruri comune. Asta doar aşa, ca să nu fie bine pentru nimeni şi să moară toate caprele...pe principiul foarte ,,creştin" : nu plătim nimic, să plătească fraierii şi ne folosim cu toţii de drum.Chiar dacă altfel, ne rupem maşinile cu toţii. Etc, etc...

Este povestea întîmplării din care nu mai îmi revin şi din care nu mai pot să ies fără să fiu mutilată sufleteşte, cu toate reţetele duhovniceşti ce le am la îndemînă. În acest timp, cu o asemenea viaţă, n-am mai avut ,,faţă” pentru oameni. Din mîhnire mi s-au blocat toate dispoziţiile de comunicare şi ştiu că am supărat pe mulţi. O mare mîhnire aşezată ca o pîclă pe suflet m-a făcut să mă izolez şi să nu mai savurez bucuria prezenţei prietenilor şi a celor dragi. A oamenilor în general. Tocmai din motivul de a–i proteja de lamentările si ratările mele. O oboseală a sufletului datorată meschinăriei şi minciunii unor oameni lipsiţi de calitatea de a fi cu adevărat oameni. Nici bucuria picturii nu am mai avut-o.

Floreştiul

Mi-am pierdut vremea, oare? Nu am fost suficient de înţeleaptă? Încă nu am răspuns.

Pentru că nici aici nu simt că e acel, acasă….

Dar ce puteam face între cele două tentaţii condiţionale între care sufletul unei biete femei ajunse mamă se zbate, prima -a vizuinii, a cuibului în care să ai unde să-ţi pleci capul, să te reverşi cu dragoste şi să te bucuri cu cei dragi, şi a doua, aceea că omul nu are casă aici, pe pămînt, în această Vale a Plîngerii?

Să-ţi păstrezi calitatea de om într-o lume tot mai lipsită de omenie…iată o provocare creştină ...

Actuală.


Cer scuze celor care mi-au scris prin poşta electronică şi nu am avut putere să le răspund, prietenilor pe care i-am neglijat, tuturor celor care mă cunosc şi i-am suparat.Tuturor vă cer iertare.

6 comentarii:

  1. Doamna Preoteasa, sus inima! Dumnezeu ii incearca mult pe cei pe care mult ii iubeste, pentru ca le-a daruit multi talanti! Si asteapta de la ei sa si-i sporeasca prin rabdare si dragoste, intru slava lui Dumnezeu! Iertati-ma!

    RăspundețiȘtergere
  2. Dragă Iuliana,gratie pentru inima ta mare.

    Sigur că problema mea e mică faţă de altele mult mai mari. La biserică, îmi spunea nu de mult părintele, plouă cu cancer.Vin la spovedanii mulţi oameni cu probleme grave de sănătate în familie,de la bebelaşi la oameni maturi în plină forţă;într-o simplă săptămînă vreo 4 cazuri cu tiroida bolnavă...
    Dar cînd deschid televizorul, şi o fac din ce în ce mai rar, nu din habotnicie ci din lehamite, realizez că şantierul meu e România la scală mică. Cu cîteva excepţii escroci cu staif dar şi brutalii mîrlani sunt mînaţi numai de ,,intenţii bune" pentru ţara aceasta...
    Criza economică e mizilic faţă de criza de CARACTERE a celor 20 de ani încoace.
    Te mîhneşti adînc cînd vezi cum ne furăm căciula cu mîna noastră, şi facem din asta caz de adaptare la supravieţuire.
    Mă doare că ne prăbuşim.

    RăspundețiȘtergere
  3. Iertare voiam să spun adaptare cu orice preţ pentru supravieţuire.Lipsiţi tot mai mult de calitatea umană.

    RăspundețiȘtergere
  4. Corina (iertata sa-mi fie familiaritatea, dar ma simt indreptatit la ea de anii de con-vietuire, atata cata a fost, in inaltul etajului 7, dar mai ales de rezonanta produsa de cuvintele acestui blog),
    Voiam intai sa iti multumesc pentru ce si cum scrii (sau doar selectezi si postezi). Acest text in mod special mi se pare o radiografie extrem de buna a dezumanizarii, dezromanizarii, dezconstientizarii si dezdumnezeirii la care asistam (si uneori participam) nu doar de 20, ci de 60 de ani. Atunci, zic eu, odata cu armata rosie biruitoare s-a rupt ceva iremediabil in noi.
    Apoi voiam sa iti zic alaturi de Iuliana "sus inima!". Intr-adevar, faptul ca stim ca exista oameni mai nenorociti decat noi ne smereste si ne cultiva in noi o stare de gratie dar si milostenia. Dar necazurile altora nu exclud experientele noastre individuale si mai ales, autenticitatea trairilor.
    Si nu in ultimul rand, voiam sa mai zic ca nu te-ai descurcat chiar atat de rau incercand sa "supravietuiesti" ca artist, om si fiica a lui Dumnezeu. Doar la mine acasa sau la prieteni de-ai mei sunt 3 minunate dovezi luminoase ce vegheaza de pe lemn!
    Iti multumesc inca odata, pentru tot.
    Apoi sa zic si eu

    RăspundețiȘtergere
  5. Draga Corina- scumpa noastra preoteasa, imi place sa-ti spun asa, abia acum am ajuns la net, dupa scurta noastra discutie; uitandu-ma in "oglinda" vietii tale- a voastre, care ai deschis-o mai sus, parca va vad, cum iti spuneam, tot cele mai frumoase picaturi de roua care vibreaza in "Valea Plangerii", iar prin vibratia aceasta, eliberand multe clinchete minunate, ne intind cate un fir de care sa ne agatam, noi, cei din jurul vostru... si va multumim !
    N-am stiam de multe dintre amaralile voastre legate de casa, in special de cea cu hotii; ingrozitor! tulburator! imi pare foarte rau!
    Cred ca te vei simti acasa cu cat vor disparea toate urmele de santir din jurul tau, si in special ecoul "mesterilor"; imi vine sa fac comparatie cu pruncul nou-nascut: la cate trebuie sa se adapteze, chiar daca are toata dragostea in jur tot este o suferinta pentru el.
    "Pentru ca nici aici nu simt ca e acel, acasa..." il vei simti, poate, pana cand se vor obisnui cele cinci simturi sa distinga ceea ce are casuta voastra si sa-si formeze "anticorpi" la ceea ce vine din exterior... vecini si altele. Iti doresc sa te bucuri de mirosul, de lumina, de lucrurile casutei voastre!
    Nu am nico retinere sa spun ca sunt o femeie "banala" convinsa!(nu stiu daca are vreo importanta) dar, de ce nu stiu, "armonia unui cuib" o privesc ca un simbol al unei linisti pe care nu o poti gasi in nicio alta parte... exceptand biserica.
    Va dorim ca zilele care vin sa vi le umple Dumnezeu de bucurii, de soare, sa va pazeasca de vrajmasii vazuti si nevazuti, sa va mangaie si sa va dea pacea prin care sa se reverse dulceata intre voi!

    RăspundețiȘtergere
  6. Horia,bine ne-am găsit!
    Cînd am postat acest text am avut mari îndoieli că nu va fi înţeles mesajul meu, că va fi interpretat doar ca o cădere personală din credinţă.Poate de aceea am şi ales imaginea cu grădina ca simbol că nu am sucombat în urma unei presiuni prelungite.Că mai există nădejde de frumuseţe între oameni.
    Cînd spuneam de cei 20 de ani mă refeream la iluzia mea că după cei 40 şi ceva, ar fi trebuit ca ei să însemneze pentru poporul acesta perioada unei reabilitari/reconstrucţii morale si de aici consecinţele pozitive pentru toate aspectele vieţii noastre. Dar iacă ajung şi eu citînd-o pe Regina Maria din memoriile sale (referitor la perioada grea de după Primul Război Mondial),forţată de circumstanţe, după un rol nu tocmai confortabil creştineşte, să fiu conştientă ,,că eu însămi sunt parte din anarhia generală pe care eu însămi o deplîng".
    Preţuieşte mult pentru mine mesajul tău; eu datorez atît ţie cît şi Anei, adînci mulţumiri.

    RăspundețiȘtergere