OPTIMISMUL MORAL AL CATOLICISMULUI SOCIAL

Enciclica papală ,,Caritas in veritate'' (Dragoste în adevăr) a fost publicată în avampremiera reuniunii G 8 din Italia. Benedict al XVI-lea a adresat şi o scrisoare deschisă gazdei reuniunii, premierului Silvio Berlusconi, mai concretă decât stufosul document, dar în acelaşi duh de exigenţă morală adresată puternicilor lumii. ,,Caritas in veritate'' este o actualizare a ,,doctrinei sociale a Bisericii'', în descendenţa altor enciclice papale, în primul rând a celei din 1967, ''Populorum progressio'' (Progresul popoarelor), datorată lui Paul al VI-lea.

,,Criza'' actuală e un bun prilej pentru o regândire a fundamentelor morale ale activităţii economice şi ale politicilor sociale. Documentul programatic al actualului papă este în mod subtil mereu polemic, la doua nivele diferite. Primul nivel vizat e cel al ,,concurenţei'' dintre credinţă şi ateism (de principiu sau doar practic). Biserica (Catolică, deşi şi cea Ortodoxă s-ar putea regăsi în majoritatea perspectivelor avansate aici) are la bază credinţa în Dumnezeul iubirii şi implicit înţelege vocaţia profundă a omului în exerciţiul acestei iubiri. Restaurarea relaţiei ca fundament al existenţei umane, valorizarea demnităţii persoanelor în dialog, a solidarităţii şi a gratuităţii ,,faptei bune'' se integrează acestui ,,umanism'' teologic specific creştin. A ignora teologicul conduce la paradoxuri şi blocaje tragice. Argumentul invocat de Benedict al XVI-lea, unul din preferatele gândirii sale teologice, este cel al convergenţei raţiunii şi credinţei (aflate, în urmă a secole de ,,dezinformare'' anticreştină, într-un funest conflict). Desigur, optimismul moral al papei poate părea excesiv din perspectiva unei teologii ,,negative'', care privilegiază ceva mai mult caracterul iraţional al istoriei umane, premiza pentru un ,,salt în eternitate'', o salutara mutare de accent. Ruinele acestei lumi sunt o invitaţie către ,,Cetatea Veşniciei'', dar a exagera paralelismul celor două lumi (cea de aici şi cea de dincolo de istorie) este o ispită poate şi mai periculoasă. Documentul papal şi ,,doctrina socială'' a catolicismului contemporan insistă prin urmare pe evitarea haosului moral al unei civilizaţii îndatorate doar profitului, hedonismului si ,,bunăstării emoţionale''. Este principiul unui vechi teoretician al liberalismului, Lord Acton: ,,nu trebuie să luptăm pentru a transforma lumea într-un rai, ci pentru a evita să devină un iad''. Tocmai de aceea papa invoca şi un al doilea nivel de conflictualitate, între aşa-numita laicitate şi prezenţa publică a creştinismului. Biserica e chemată a exersa iubirea nu doar la măsura ,,micro'' (familie, asociaţii, etc), ci şi la cea ,,macro''(instituţii politice, structuri sociale, reţele economice). În fond, în faţa ,,laicizării'' forţate a ultimelor secole, Biserica nu poate decât să reafirme legitimitatea unei iradieri a valorilor sale în toate structurile societăţii.

Reafirmând principiul neimplicării în politicile concrete ale guvernelor, documentul papal avansează însă câteva linii directoare, repere morale pentru activităţile economice (cu precădere). Benedict al XVI-lea nu atacă frontal capitalismul, ci doar solicită un esenţial corectiv moral. Criticii săi vor invoca desigur lipsa de realism a unor asemenea ,,bune intenţii'', dar în fond viziunea sa se sprijină mai mult pe un apel la regândirea temeiurilor acţiunilor personale decât pe strategii politice. Altfel spus, e vorba de o pastoraţie specială, concretizată într-un fel de manual de bună folosire a activităţilor specifice modernităţii (manageriale, administrative, asociative), astfel încât politicianul creştin să-şi asume în cunoştinţă de cauză responsabilităţile specifice, la fel omul de afaceri creştin ori funcţionarul public creştin. De altfel e greu de făcut o separaţie între problemele de conştiinţă şi cele ,,politice''. Foametea, sărăcia, şomajul, formele mascate de sclavie trebuiesc combătute ,,politic'', dar tocmai credinţa creştină personală constituie adevărata ,,energie morală'' pentru asemenea campanii de durată.

Marea provocare a gândirii teologice actuale este cea a recuplării moralei cu o psihologie respiritualizată. O lume a ,,bunăstării'' fără suflet, alienată şi materialistă, nu poate decât genera ceea ce gândirea catolică a numit ,,cultura morţii''. Avortul, eutanasia, manipulările genetice (papa profeţeste sumbru o posibilă nouă eugenie) sunt, considera Benedict al XVI-lea, motive de sărăcire şi frână economică. Poate argumentul e insuficient, înscriindu-se în deja pomenitul său optimism raţionalist. Dar diagnosticul moral e implacabil şi extrem de lucid. Ochiul său de moralist atent observă boala şi în fructul strălucitor, ca de exemplu în exacerbarea turismului internaţional, în noile oportunităţi ale migraţiei forţei de muncă ori în noul sincretism religios. În fond, creştinismul e ,,totalitar'' precum iubirea, invadând toată personalitatea şi dăruind seve nebănuite şi perspective fără termen de comparaţie. Dar respectând plenar libertatea, premiza de fond a iubirii.

Ceea ce poate însă surprinde în documentul papal e acceptarea perspectivei inevitabile a unei autorităţi politice mondiale. Pe care papa o doreşte supusă aceloraşi prerogative morale mai sus enunţate. Poate că aici optimismul său e cel mai criticabil, visând la îmblânzirea unui Leviathan ce se anunţă mai degrabă înfricoşător.

Cătălin Bogdan