RELIGIA PREŞEDINTELUI

Traian Băsescu a participat la două Liturghii o zi după alta. Nimic nefiresc pentru un ortodox. Când e însă vorba de preşedintele tării, gestul e imediat interpretat. Simplă tactică electorală, spun unii. Derapaj teocratic, alarmează altii. Troc politic jenant, comentează cu vădit dispreţ"moraliştii". De obicei însă nu preşedintele e cel vizat de "lucida" critică, ci clerul. Hrăpăreţ, ahtiat după putere, "cerşind" interesat fonduri publice, colportând onorabilitatea puternicilor zilei, negustorind propria influenţă spirituală, clericul ortodox are deseori parte de portrete puţin onorante. E chiar unul din tipurile sociale cele mai prizate de satiricii de tot felul. Mai ales de cei din presă. Cât adevăr se ascunde însă sub acest prilej repetat de haz amar? Şi cât de `interesată` e viaţa liturgică a preşedintelui?

Mulţi clerici ortodocsi (pentru a ne rezuma doar la confesiunea majoritară) sunt departe de modelul "părintelui" dăruit comunităţii sale. Ca şi alte "corpuri profesionale", şi clericii sunt o echipă cu rezultate fluctuante şi deseori nu tocmai în formă optimă. Există maximuri şi minimuri în activitatea pastorală (evaluată în general sau individual), dar aprecierea sa trebuie facută în raport cu tendinţele caracteristice epocii. Explozia construcţiei de biserici după 1989 se datorează în primul rând îngheţării fenomenului în deceniile comuniste, plus trezirii religioase după dispariţia ateismului oficial. Aceasta a presupus bunăvoinţa autorităţilor locale şi fonduri importante (ceea ce în condiţiile unei "tranzitii" prelungite şi a unui nivel de trai la coada topului european presupune insuficienţa contribuţiilor private), implicând o anumită asociere cu factorul politic. Colector de taxe, statul are datoria de a redistribui fondurile şi în beneficiul cultelor. Care este cel mai benefic model de "parteneriat" între stat şi culte ramâne o problemă deschisă, dar criticismul cvasi-aprioric (al aşa-numitelor "instanţe civice") denotă doar disconfortul unei părţi a intelectualităţii şi a clasei politice în raport cu valorile religioase. "Corupţia" clericilor (sub forma "taxărilor" aplicate pentru servicii liturgice, iar uneori şi a beneficiilor ilicite de pe urma fondurilor pentru construcţia ori restaurarea bisericilor) este un fenomen îngrijorator, dar cel mult se înscrie în tendinţa generală a societăţii româneşti (de care nu scapă nici intelectualii ajunşi în funcţii publice). Imaginea grotescă a "prieteniei" interesate dintre popă şi primar e însa mai degrabă un clişeu de propagandă anti-religioasă încă activă şi în noua epocă a democraţiei. Situaţiile concrete au fost foarte variate. Actualul premier Emil Boc, de exemplu, pe vremea când era primarul Clujului, a redus la minimum acordarea autorizaţiilor de construcţii pentru biserici ortodoxe, după ce vreme de trei mandate (12 ani) predecesorul său Gheorghe Funar fusese de darnic în această privinţă. Cât "calcul politic" şi câtă opţiune personală a fost la mijloc e greu de precizat. La nivel central, solicitudinea guvernanţilor pentru culte e un firesc criteriu de apreciere din partea acestora din urmă. Atitudinea lor a variat în raport cu BOR, ceea ce i-a făcut pe unii politicieni să încerce instrumentalizarea politică a concurenţei confesionale. Guvernarea dominată de ţărănişti (1996-2000), de exemplu, părea să-i privilegieze pe greco-catolici (conform tradiţiei antebelice a partidului, de altfel) în detrimentul ortodocsilor, iar cele social-democrate pe cei din urmă în detrimentul solicitărilor patrimoniale ale celor dintâi.

O soluţie mai onorabilă de a ieşi din acestă ambiguitate a "legăturilor primejdioase" este asumarea de către BOR unui cod principial de doctrină socială, condiţionând relaţii privilegiate cu anumite partide sau grupuri politice funcţie de promovarea comuna (pe cale catehetică şi, respectiv, politica - legislativă si executivă) a acestuia. Întrucât însă democraţia implică schimbări politice periodice şi dese, este necesară şi adoptarea unei perspective coerente asupra relaţiilor cu statul, indiferent de opţiunile religioase ale guvernanţilor de ocazie (neortodocsi sau atei). Tocmai pentru a nu condiţiona un "parteneriat" de opţiuni conjuncturale. Ortodoxia românescă trebuie să scape de complexul "democratic"care descurajează specificul confesional al statului în numele apărării minorităţilor religioase. E necesară o politică în primul rând pentru majoritate (nu una intolerantă şi abuzivă), corectată punctual cu prevederi de protecţie a minorităţilor, iar nu invers. BOR trebuie să iasă din ghetoul său social unde ar vrea s-o cantoneze noii "intelectuali civici". Iar pe piaţa politică ar trebui sa apară şi specia politicienilor ortodocsi care promovează valorile ortodoxe.

Presedintele Traian Băsescu face un gest firesc de preşedinte ortodox participând la întronizări de episcopi. Că pentru el acesta poate fi un simplu calcul electoral rămâne o chestiune de conştiinţă. De doua decenii unii politiceni participă la hramuri populare (precum la manastirea Nicula în fiecare 15 august, locul celui mai mare pelerinaj al anului) cautând popularitate şi legitimare "spirituală". Gigi Becali şi-a creat o carieră politică pe o bază de acest tip. Traian Băsescu a devenit "prieten" al Ortodoxiei mai ales după alegerea sa în funcţie (fostul patriarh Teoctist îl dezavuase public, în urma conflictelor legate mai ales de amplasamentul viitoarei catedrale). Nu este însă un lider prea conştient de valorile religioase ce ar trebui promovate politic. Dar înainte de a declara prezenţa sa liturgică drept ipocrită si interesată ar fi mai firesc s-o privim drept un act de minim curaj. A fi ortodox declarat nu e onorabil azi în ochii majorităţii "liderilor de opinii". O cultură politică insidios anti-crestină stă la baza celor mai multe atitudini publice. Un preşedinte are nu doar dreptul să-şi practice confesiunea cu demnitate, fără banuiala imposturii populiste, ci şi să promoveze valorile religioase ale majorităţii fără complexe.

publicist Cătălin Bogdan