cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

...........

...........
La Nea Makri/ foto Ilinca Negreanu

joi, 23 aprilie 2009

Ostaşul Împărăţiei de Sus

Sf. Mare Mucenic Gheorghe, icoana rusească sec. XIV-XV


Învierea lui Hristos e o certitudine că nu suntem creaţi pentru această lume. Aici şi acum, prin Biserică, creştinilor le este dat să preguste Împărăţia lui Dumnezeu. Biserica este pregustarea Împărăţiei ce va să vină. Împărăţia de Sus…

Orice putere pământească se apăra cu armele. Oastea, armata unei ţări este mijlocul, modalitatea prin care se apăra autoritatea acelui stat în faţa invadatorilor sau a  duşmanilor. Armele Împărăţiei lui Dumnezeu sunt cu totul altele.

Hristos, ca să înţelegem, ne vorbeşte în Evanghelie (Mt. 26, 53) despre puterea ce îi este dată în Împărăţia cerească, analogic cu puterea armată pământească: “sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?”. Dar, evident că Hristos se referă mai mult la calitatea de ascultare a îngerilor decât la cea războinică. Asemenea sutaşului roman a cărui credinţă înţeleaptă(de ascultare) în atotputernicia lui Dumnezeu e pildă demnă de urmat pentru credinţa adevărată,  faţă de râvna Ap. Petru care foloseşte sabia spontan, dintr-o pasiune justiţiară pentru a-L apăra pe Hristos. Râvna sutaşului e lăudată de Domnul, iar râvna pătimaşă a lui Petru este mustrată.

Îngerii sunt ostaşii supuşi pe care noi trebuie să-i urmăm. Sfinţii la rândul lor sunt ostaşii lui Hristos, modele şi pilde vii, demne de urmat.

Dilema omului şi a omenirii de-a lungul veacurilor, istoria omenirii în sine ne-a arătat cât de vulnerabilă e condiţia luptei care să fie bineplăcută lui Dumnezeu şi ancorată permanent în Împărăţia promisă.

Aşa cum ne arată Înaintemergătorul Domnului Sf. Ioan Botezătorul prin acel îndemn ,,Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” ne este limpede că locul de bătălie cu vrăjmaşul e mai întâi în inima omului. Adică, ca fiinţe căzute ce suntem, amăgite de diavol în mod permanent, să luptăm  mai întâi cu răul lăuntric. Este şi cel mai greu lucru pe care se cade să-l facem ca să ne mântuim. Căci, cine poate să se încumete şi să lupte direct cu diavolul? E o utopie să crezi că poţi extirpa răul din lume şi să-l răpui definitiv pe cel viclean, îngerul căzut ce stă în umbra ,,armatei" vrăjmaşe. Este o nebunie pentru cine poate să creadă că răul poate fi extirpat din lume; nu este nici voia lui Dumnezeu aceasta. Singura şansă de izbândă într-un asemenea război cu răul este să ne omorâm patimile sufletului, aidoma unor capete de pod prin care duşmanul(cel viclean) intră în cetate şi o cucereşte. Dar, nici acest război cu patimile trupeşti sau sufleteşti nu-l poate duce omul fără ajutorul lui Dumnezeu. Scriptura, Tradiţia, toată învăţătura duhovnicească a Bisericii ne spun că nu este alta cale mai bună, mai sigură pentru a ni-l face pe Dumnezeu împreună luptător împotriva patimilor noastre, decât mărturisirea vie a dumnezeirii Mântuitorului şi a întregului adevăr creştin! Mărturie, mărturisire care poate merge până la moarte martirică, precum la Sf. Gheoghe! Cuvintele Mântuitorului sunt foarte clare: " Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu Care este în Ceruri"(Mat. 10, 32).

E importantă râvna în războiul cu patima/păcatul dar mai importantă şi grea este abilitatea creştinului, indispensabilă de altfel, pentru a depista tactica atât de schimbătoare, înşelătoare şi vicleană a vrăjmaşului. Adică marea virtute a discernământului duhovnicesc pentru ca lupta noastră să fie bineplăcută lui Dumnezeu. Orice luptă care se dă în numele Binelui şi Adevărului dar care încalcă cât de puţin poruncile divine este compromisă. Porunca cea mare a iubirii aproapelui, a grijii faţă de taina chipului lui Dumnezeu din celălalt. Un asemenea demers făcut în numele Domnului dar care compromite superioritatea morală a adevăratului creştin nu reprezintă în fapt decât deturnarea râvnei ostăşeşti întru Hristos. Iar roada ei va fi ura plină de dispreţ şi de aici adâncirea hăului căderii omului.


Corina Negreanu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu